Ruinele fabricilor, acolo unde au mai rămas, amintesc de anii de dinainte de Revoluție, când oamenii de rând făceau troc schimbând obiecte de valoare pentru o pungă de zahăr. Produsul se dădea doar pe cartelă, cu rație de 1 kilogram pe lună. Gospodinele îl țineau ascuns de copiii pofticioși, pentru că zahărul se folosea cu măsură precisă, la gram, pentru prăjiturile din zilele de sărbătoare și pentru ceaiul de dimineață. Ca și după al Doilea Război Mondial, în comunismul românesc zahărul era o monedă de schimb mai valoroasă ca aurul. Au fost vremuri pe care generația postdecembristă cu greu și le poate imagina.
Astăzi, România mai are doar patru uzine de acest gen: la Luduș, Buzău, Roman și Bod, cea din urmă fiind cu activitatea sub semnul întrebării, spun lucrătorii din industria zahărului.
Fabrica de Zahăr Bod, construită în 1889, este una dintre cele patru care mai funcționează. Ridicată dintr-un parteneriat Cehia - Ungaria - Germania, fabrica din Bod a revenit românilor și, în prezent, este singura cu capital integral românesc.
Importanța fabricii din Țara Bârsei a cântărit greu asupra comunității locale, producția de zahăr sporind considerabil dezvoltarea economică a comunității. De asemenea, este singura întreprindere industrială din Transilvania care a funcționat continuu timp de 130 de ani, chiar și în timpul celor două războaie mondiale. Deși fabrica de zahăr din comuna Bod a fost afectată de cele două mari cutremure ale secolului XX, cel din 19 noiembrie 1940 și cel din 4 martie 1977, ea a fost refăcută și consolidată după aspectul inițial, fiind un veritabil monument de arhitectură industrială de epocă. Unicul păstrat în țară.
La Bod, primele vagoane de sfeclă folosite de fabrică au fost păstrate, iar pe acestea sunt înscrise numele primilor muncitori ai uzinei. Din păcate, și fabrica de la Bod a fost supusă unei privatizări eșuate, în 1998, la fel ca multe alte fabrici din industriile de aur ale României. În 2002, procurorii anticorupție au deschis un dosar penal pe numele lui Dan Tartagă, patronul firmei Dracom SA, care a preluat fabrica de la AVAS, plătind-o cu zahărul care se afla pe stoc, titrează presa națională. Inculpat a fost și Nicolae Piscu, fost director al Băncii Agricole Brașov. Amândoi au fost condamnați pentru un lung șir de ilegalități făcute pentru a privatiza fabrica, printre și care falsificarea unor acte, înșelăciune și folosirea cu rea-credință a creditelor societății.
În octombrie 2011, Tartagă și Piscu au primit câte cinci ani de închisoare cu executare la Curtea de Apel Alba. Amândoi inculpații au dispărut după condamnare, iar fabrica a intrat în faliment.
Directorul Piscu a fost prins la scurt timp, însă Tartagă a trecut granița și a stat ascuns timp de doi ani. În 2013, Poliția Brașov a anunțat prinderea fugarului. Conform publicației „Bună ziua, Brașov!”, fabrica este condusă în prezent de două octogenare: Elena Plătică, în vârstă de 84 de ani, care are un pachet de 65,92 la sută din acțiuni, și Ioana Oprescu, de 88 de ani, care deține un pachet de 11,06 la sută din acțiuni.
Fabrica de zahăr Diamant, din Oradea, una dintre cele mai mari din România, a fost tăiată și vândută la fier vechi.
Preluată de o firmă germană, după o privatizare păguboasă, uzina a fost închisă brusc și fără prea multe explicații. Liderii sindicali din agricultură au cerut Ministerului Finanțelor, Ministerului Mediului și Autorității de Administrare a Activelor Statului să verifice modul în care au fost respectate clauzele din contractul de privatizare a fabricii.
Dragoș Frumosu, președintele Federației Sindicatelor din Industria Alimentară (FSIA), a dezvăluit câteva „curiozități” legate de afacerea nemților în România.
„Primăria Oradea vrea să cumpere terenul pe care este amplasată fabrica pentru că terenul are un mare potențial imobiliar, având în vedere că se situează pe DN1, la ieșirea din Oradea spre Vama Borș.(...) Departamentul Post-Privatizare din cadrul AAAS a evitat să răspundă întrebărilor FSIA referitoare la respectarea contractului de privatizare a acestei societăți”, a declarat Dragoș Frumosu, președinte FSIA.
Decizia de închidere a SC Zahărul SA Oradea, producătoare sub brandurile Diamant și Cristal, a fost luată în 2018 de patronii germani ai companiei Pfeifer & Langen. Ministrul Agriculturii de atunci, Petre Daea a susținut că a discutat inclusiv la nivelul Guvernului pentru a salva fabrica de la închidere. De asemenea, el a declarat și că a rugat firma nemțească să aibă grijă de echipamente, să le conserve, urmând să se caute soluții pentru ca fabrica să-și continue activitatea. Firma germană a acționat însă contrar celor spuse de ministrul Daea: a întrerupt brusc furnizarea către fermieri, iar fabrica de produs zahăr s-a transformat în... fabrică de ambalat zahăr adus din Germania. Nemții au refuzat să vândă acțiunile către un grup abonat de zeci de ani la zahărul produs în uzină, au tăiat utilajele și le-au vândut la fier vechi. Astfel, Diamant Oradea a devenit istorie.
Printre victimele procesului de restructurare industrială se mai numără şi Fabrica de Zahăr Timişoara care era, la un moment dat, cea mai dotată din estul Europei. Închisă în timpul Guvernării Năstase, a fost victima unor politici de stat dezastruoase, ce au părut dirijate, spune fostul ministru al Agriculturii Valeriu Tabără. „Marea lor majoritate au fost închise, nu închise fără un anumit rost, inclusiv cel de a favoriza în continuare importul cu rost sau fără rost”, a declarat Valeriu Tabără.
Ca și cea de la Timișoara, cea de la Sascut, cunoscută ca Fabrica de Zahăr „Danubiana”, a fost gestionată într-un mod risipitor.
În 1875, pe moșia bancherului Jacques Menachem Elias de lângă satul Sascut din județul Bacău, grupul italian “Sgerdelli, Montenari si Borghetti” începea construcția unei fabrici de zahar. Naționalizată în 1948, fabrica rămâne în proprietatea statului și înregistrează succes. „Aproape jumătate din populaţia Sascutului - populaţia activă - lucra în fabrica de zahăr”, spune Constantin Apostol, primarul comunei băcăuane.
Din cauza valului mare de import de zahăr, din cauza furnizorilor care au faultat uzina prin umflarea dobânzilor și au împins contracte păguboase, dar și prin neimplicarea Fondului Proprietății Statului, fabrica de zahăr de la Sascut a falimentat. Conform presei naționale, furnizorii fabricii au oprit energia electrică și gazele, în urma unor restanțe de plată, chiar și când fabrica prelucra materia. Astfel, 550 de milioane de lei s-au dus la gunoi, produsul aflându-se la acel moment în fluxul de fabricație. În plus, raportul lichidatorului societății arată că decapitalizarea fabricii a fost influențată și de angajarea și utilizarea unor credite bancare în valoare de 7,7 miliarde lei, pentru care s-au plătit dobânzi de 2,8 miliarde de lei. „Ni s-a oferit de către statul german 500.000 de mărci, pentru utilajele fabricii, ca piese de muzeu. Făceam toată fabrica nouă cu acei bani. Dar Fondul Proprietăţii de Stat nu a fost de acord şi am ajuns unde am ajuns”, spune fostul director al fabricii Irică Neculai.
Sascut a dispărut complet în momentul în care fabrica a ajuns în posesia Academiei Române, unde bancherul Elias și-a donat întreaga avere. Academicienii nu au știut cum să salveze această uzină, astfel că au decis să o demoleze. Aderarea la Uniunea Europeană a contribuit și ea la declinul acestei industrii, acuză producătorii. Prin negocierile de preaderare ale României la Uniunea Europeană, conduse de secretarul de stat al Ministerului Agriculturii Valeriu Steriu, experții UE au fixat o cantitate maximă de zahăr care putea fi produsă de fabricile din ţară, pe an: 109.000 tone. Alte 330.000 de tone de zahăr brut din import urmau să fie rafinate în România.
„Ne-au dat o cotă de 36.000 de tone pe an. Care este foarte puţină, abia să supravieţuim. E o lucrare de zece zile. Adică investiţii foarte mari (...) şi să prelucrăm 10 zile după care oprim fabrica”, declara Abdallah Rabie pentru Digi24, om de afaceri libanez, proprietar al Fabricii de Zahăr Corabia.
„Cred că a fost o negociere incorectă. Sau cel puţin slabă”, a confirmat fostul ministru Petre Roman. Pe lângă toate aceste piedici pe care industria le-a întâlnit după 89, istoria arată că am avut și ghinion. În 1900, un cătun din Moldova ajungea cel mai modern sat din țară, după ce un francez a decis să construiască o fabrică de zahăr pe pământul satului Ripiceni.
Întins pe malul Prutului, la de 80 de kilometri de municipiul Botoşani, satul moldav este acum doar o ruină. Puțini își amintesc, din poveștile bunicilor, că mica așezare rurală a fost, în urmă cu un secol, un sat european în care se vorbea franceza, italiana și germană. În 1897, Ripiceniul a fost prospectat de Maurice Dupont, un investitor francez care căuta locul ideal pentru a construi o fabrică de zahăr. A găsit tot ce și-a dorit în România și, doi ani mai târziu, pământul moldovenesc devenea amplasamentul celei mai mari fabrici de zahăr din Europa.
Până în 1904, fabrica ajunge să fie compusă din trei corpuri mari şi alte hale de producţie suplimentară. Utilajele au fost aduse din Franţa şi montate de experţi în domeniu, veniţi din toată Europa, scrie Adevărul.
Numai cu un corp de clădire, din trei câte au fost, producea peste 750 de tone de zahăr în 24 de ore, spun localnicii, și aveau și propria cale ferată, cu 500 de vagoane și 10 locomotive. Totul era modern și eficient în micul Ripiceni, care avea dotările și aspectul unui mic orășel european, în care locuiau alături de români, străini din întreaga Europă.
„Ca să nu se ridice praful de pe străzi, circula în fiecare dimineaţă câte o maşină de tipul unei cisterne care uda. Fabrica a făcut aici şi cinematrograf, la vremea aia, a făcut şi magazine, farmacie, restaurant, cârciumă, tot ce trebuia.“, povesteşte un băștinaș al Ripiceniului, citat de Adevărul.
Din păcate, scufundarea Titanicului, în anul 1912, l-a lăsat pe francezul Dupont fără unicul fiu, cel care trebuia să preia afacerea din micul sat moldovenesc. A decis să vândă tot, deși fabrica era în apogeu, și s-a retras fără să știe nimeni unde. Uzina a fost cumpărată de evreu, iar lucrurile au continuat să meargă bine pentru toată lumea, la fel ca pe vremea lui Dupont. În 1944, odată cu marea contraofensivă sovietică, destinul Ripiceniului s-a schimbat. Nemţii au bombardat fabrica de teamă să nu cadă în mâinile ruşilor ca, mai apoi, sovieticii să fure ce a mai rămas din fabrică, bucată cu bucată.
În contrast cu povestea tristă a Ripiceniului este povestea de succes a orașului transilvănean Luduș. Construcția unei fabrici de zahăr a schimbat în bine viețile oamenilor din fosta comună și, din fericire, modernizarea adusă de investițiile străinilor s-a păstrat. Fabrica de zahăr Luduș funcționează de peste 60 de ani. Gheorghe Baghiu, în vârstă de 94 de ani, fost lucrător al fabricii și a trăit să vadă nașterea și vârful succesului uzinei. Seniorul își amintește cum, la începutul anului 1958, o echipă de geodezi a venit în comună, ca să sondeze terenul unde urma să fie amplasată fabrica. Le-a oferit un acoperiș deasupra capului și i-a văzut muncind zi-lumină până la sfârșitul anului, în plină iarnă. În micul Luduș a venit apoi o echipă de ingineri, cu tot cu utilaje, tocmai din Franța. Străinii le-au asamblat și a început producția, povestea Gheorghe Baghiu, anul trecut.
„Din copii săraci, fabrica aceasta ne-a pus pe picioare și am devenit oameni cu salar, cu concedii și trimiteri în stațiuni, cu copii trimiși pe la școli înalte. Ludușul nostru a căpătat importanță națională. Din comună, a fost declarat oraș. Fabrica nu a fost prima mare întreprindere din orașul nostru, dar ea a adus bogăție. S-au construit două școli generale, Liceul de astăzi, un Club Muncitoresc, Grădiniță, Creșă, Policlinică, Poștă, magazine de tot felul. Străzile „tot o groapă și-o hârtoapă” au fost asfaltate. Cărările au fost transformate în trotuare. S-a introdus transportul public de persoane între centru și cartierele Gheja și Roșiori”, declara fostul angajat Fabrica de Zahăr Luduș.
În 2012, fabrica „Zahărul Luduș” a fost cumpărată de gigantul industrial Tereos, numărul 4 în topul producătorilor la nivel mondial. Zahărul produs în România le aduce francezilor, conform site-urilor economice, un profit uriaș, aceștia deservind clienții industriali din Europa de Est.
