A fost odată un împărat mare şi puternic, dar lipsit de moştenitor. I se apropia sorocul morţii, şi apropiaţii l-au întrebat:
- Cine va cârmui în urma ta?
- Să-mi găsiţi un om care să fie pe sufletul meu! a răspuns împăratul. Îl voi înfia însă trebuie să aibă anumite însuşiri. Să nu se teamă de moarte, să nu dorească să ajungă împărat și să aibă cei mai mulţi copii din împărăţia mea.
Curtenii au tot căutat un asemenea om, însă n-au găsit. în cele din urmă, au adus la împărat un tânăr dulgher, cunoscut pentru vitejia sa.
- Te temi de moarte? a întrebat împăratul.
Dulgherul a răspuns:
- Cum să mă tem, de ceea ce se teme de mine şi nu va face decât să-mi slujească drept punte pe care voi ajunge în împărăția cea veșnică?
- Dar să devii împărat doreşti?
- Cum să-mi doresc să devin ceea ce sunt deja? s-a mirat dulgherul. Ziditorul meu m-a înfiat în Hristos, şi El este Împăratul Împăraţilor, prin urmare, şi eu sunt împărat.
În cele din urmă, împăratul a întrebat:
- Câţi copii ai?
- Trei sute am, a răspuns tânărul. Atâţia am botezat; atâţia sunt fiii mei duhovniceşti.
Împăratul, căzând pe gânduri, a zis:
- Eu te-am chemat să te înfiez, dar acum te rog să mă înfiezi tu pe mine şi să mă primeşti ca fiu duhovnicesc al tău.
Citește mai multe pe realitateaspirituala.net.