Prima lovitură de stat în Republica Turcă a avut loc în 1960. Partidul Democratic, condus de premierul Adnan Menderes și președintele Celal Bayar a început să elimine unele articole de lege care vizau întărirea statului secular. Astfel, guvernul a permis redeschiderea a mii de moschei și a legalizat chemarea la rugăciune în arabă (în loc de turcă), printre altele.
În același timp, a redus stagiul militar și a alienat opoziția impunând legi restrictive pentru presă.
Tensiunile tot mai mari au convins guvernul să impună legea marțială în 1960. Ulterior, Armata a intervenit și a înlăturat guvernul. Președintele, premierul și mai mulți miniștri au fost arestați și judecați rapid. Menderes a fost executat.
Generalul Cemal Gursel a preluat puterea și în Turcia a urmat o perioadă de implicării directe a Armatei în politică care a durat până în 1965.
Ultima intervenție brutală a Armatei Turciei în politică a avut loc în 1997, la doi ani după ce alegerile au adus la putere Partidul islamist al Bunăstării.
În 1997, militarii au anunțat o serie de recomandări pe care guvernul a fost nevoit să le accepte: un ciclu educațional obligatoriu de opt ani (pentru a-i preveni pe tineri să adere la școlile religioase), o interdicție pentru portul eșarfelor în universități, precum și alte măsuri.
Premierul Necmettin Erbakan a fost nevoit să demisioneze, iar în 1998, Partidul Bunăstării a fost declarat neconstituțional.
Unii dintre foștii membri ai partidului, printre care premierul Recep Tayyip Erdogan, au format ulterior partidul Justiție și Dezvoltare, care, ajuns la guvernare, a redus puterile Armatei și a diluat legislația seculară.
