Considerat de mulţi cel mai iubit actor român, supranumit în tinereţe Alain Delon de România, Florin Piersic a ajuns la 84 de ani.
Extrem de activ, "conduc şi astăzi maşina", bărbatul înalt de 1,90 de metri, născut la Cluj Napoca în 1936, continuă să încânte spectatorii care umplu sălile teatrelor până la refuz pentru a-l vedea în piesa "Străini în noapte". Un privilegiu pentru toţi cei care au şansa să fie contemporani cu marele actor. Şi de care cât mai mulţi trebuie să profite, după cum chiar Piersic a spus, "atât cât mai trăiesc, şi vreau să trăiesc mult".
Legenda filmului şi teatrului românesc, care a debutat în cinematografie acum 63 de ani cu filmul Ciulinii Bărăganului din 1957, a oferit un interviu aparte pentru site-ul realitatea.net, în care a răspuns unor întrebări "mai altfel". Răspunsurile răscolitoare oferite de marele actor dau prilejul tuturor să îl cunoască pe omul Florin Piersic, plin de sensibilitate, aşa cum lumea nu l-a văzut nici la televizor, nici pe scenă. Cu doar câteva ore înaintea miezului nopţii, la puţin timp după ce a revenit în România de la Viena, Florin Piersic a acceptat un dialog telefonic de aproape 30 de minute.
- Cristian Otopeanu: Domnule Florin Piersic, buna seara si La multi ani pentru ziua de nastere, care va fi maine. Ce mai faceti, ce planuri aveti?
- Florin Piersic: Buna seara si multumesc. In primul rand, am un plan pentru viitor, sa traiesc mai bine si mai mult. Nu pot sa sar in sus ca am o sută şi optzeci şi patru de ani, dar ma bucur ca sunt sanatos, ca am ajuns la aceasta varsta si pot sa spun ca, inca, iubesc, ador profesia asta nobila pe care o fac. Nu intamplator m-am facut actor sau am hotarat sa fac Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica.
- Cristian Otopeanu: Apropo, cum ati decis sa faceti aceasta meserie?
- Florin Piersic: Am ajuns aici printr-o intamplare, zic eu. La Cluj, venind o comisie de verificare a aptitudinilor, colegii mei de liceu m-au impins acolo sa spun o poezie pe care o spusesem la liceu, la sfarsitul clasei a XI-a, cand era o serbare, o intalnire cu profesorii, cu colegii mei din Liceul de baieti numarul 3 din Cluj si, neaparat, cu parintii, care erau in numar mare acolo. Si acolo am spus o poezie care se numea si se numeste "Nebuna", de George Cosbuc. Datorita acestei poezii, colegii mei m-au impins la acest examen la Cluj, de verificare a aptitudinilor. Veneau comisii in orasele mari din Romania, apoi urma examenul definitiv din Bucuresti, care era eliminatoriu.
Eu am fost ales atunci, la Cluj, de aceasta comisie condusa de actrita Elena Negreanu, care m-a iubit foarte tare si m-am prezentat la Bucuresti zicand ca daca m-au ales la Cluj, poate am o sansa sa reusesc si la Bucuresti. Ceea ce s-a si intamplat si am facut aceasta profesie.
Nu vreau sa ma opresc, pentru ca m-ati intrebat ce planuri am. Zilele acestea am fost la Viena, maine ma duc la o emisiune a lui Mihai Gadea, la 21:30, dupa care vineri plec la Londra, unde duminica si luni, adica pe 2 si 3 februarie, am un recital care se cheama "Florin Piersic - nu intreba cati ani am". Cu toate ca lumea cam stie ca inca sunt la a treia tinerete.
In rest, as putea sa fac un fel de bilant... Am fost la Chisinau, invitat la un fel de minune, ca sa spun asa, o intalnire care se numea ... "Romani de pretutindeni", imi sufla sotia mea, care este langa mine si care asculta ceea ce iti spun tie, Cristi Otopeanu, si celor care ne asculta. Si m-am dus acolo, am fost exceptional primit de mii de romani, veniti si din Romania, iar eu, ca invitat, va dati seama ca am fost destul de bucuros. Eu iubesc doua cuvinte: bucurie si speranta. Eu sunt, pe langa nationalitatea romana pe care o am, si sunt mandru ca sunt roman, mergand de atatea ori in Republica Moldova, am fost facut si cetatean al Republicii Moldova, cu pasaport. Chiar presedintele Moldovei a venit la Bucuresti si mi-a inmanat acest pasaport de cetatean al Republicii Moldova si, in plus, tot ca o surpriza, am fost facut Artist al Poporului al Republicii Moldova. Deci aveam toate motivele sa ma duc acolo pentru a nu stiu cata oara.
Am mai avut destule spectacole cu piesa "Straini in Noapte", adusa de la Paris de maestrul Beligan, acum 11 ani, pentru mine. Si, de atunci, o tot joc. O joc de 11 ani cu casa inchisa. Apoi, am spectacol la Teatrul National din Bucuresti cu aceasta piesa, apoi plec in turneu prin tara. Deja, aproape toate biletele sunt vandute. Deci, lumea vine la teatru.
In rest, sunt bucuros pentru ca reusesc sa merg inainte si sa am speranta. Cum ti-am spus, acestea sunt cele doua cuvinte pe care le iubesc, bucurie si speranta. Ma bucura faptul ca ma intalnesc cu atata tineret care vine la "Straini in Noapte" si ca tinerii, care nu au mai fost la teatru, vin si imi spun "V-am vazut pe scena si ne-a placut ca sunteti aproape de noi. Ca pe ecran va tot vedem".
- Cristian Otopeanu: Este un privilegiu inclusiv pentru cei tineri sa aiba sansa sa va vada jucand in continuare...
- Florin Piersic: Nu este niciun privilegiu. Recunosc ca ma incanta faptul ca imi vorbesti atat de frumos si ca tu ai hotarat ca eu sa am o intalnire, asa cum o am acum, prin telefon, cu cei care ne asculta. Poate cei care ne asculta vor fi spectatorii mei. Asta vreau. Sa fiu sanatos... Pentru mine, intalnirea cu publicul este cel mai frumos lucru pe care il traiesc acum si pe care l-am trait toata viata.
FLORIN PIERSIC: "AŞ DA ORICE CA SĂ MĂ MAI ÎNTÂLNESC CU PĂRINŢII MEI"
- Cristian Otopeanu: Spuneti-mi, va rog, deruland filmul vietii inapoi, ce anume ati schimba, daca ati avea posibilitatea?
- Florin Piersic: Nu stiu ce as schimba, scumpule. Este o intrebare frumoasa asta, ce as schimba, daca firul vietii s-ar intoarce. Nu cred ca as schimba nimic. Atat as schimba, daca poti sa ma crezi. As da orice ca sa ma mai intalnesc cu parintii mei. A fost, poate, cea mai trista poveste din viata mea faptul ca am pierdut-o pe mama si l-am pierdut pe tata. Sincer sa fiu cu tine si cu cei care ma asculta, cand am recitat prima data poezia lui Adrian Paunescu, "Repetabila povara", ei erau in sala. Si eu am avut senzatia atunci ca sunt atat de emotionati, iar ei erau in lacrimi cand am spus-o, incat am spus "O sa o mai spun de multe ori (n.red. poezia Repetabila povara)". Nu am stiut ca va veni o zi, dragul meu Cristi Otopeanu si dragii mei ascultatori, ca va veni o zi cand va trebui sa o recit, dar ei nu vor mai fi acolo. In orice caz, pentru ca m-ai intrebat, daca as putea, as lua-o de la inceput, este cea mai buna declaratie pe care pot sa ti-o fac.
Ascultă mai jos o primă porţiune AUDIO din interviul acordat de Florin Piersic!
- Cristian Otopeanu: Ce parere aveti despre faptul ca, uneori, din pacate, lumea isi aminteste de marile valori fix atunci cand se duc?
- Florin Piersic: Exact... Vrei sa iti spun ceva? Intrebarea ta este si un raspuns. Exact asa este. Oamenii isi amintesc de cei care sunt valorosi, din pacate, sau incep sa vorbeasca cat de cat, numai dupa ce ei nu mai sunt. Intrebarea ta este foarte frumoasa. Tu, Cristi, ai raspuns deja la asta. Acesta este adevarul. Isi amintesc dupa ce ei nu mai sunt.
FLORIN PIERSIC: "PESTE 20 DE ANI, NU ÎŞI VA MAI AMINTI NIMENI DE MINE"
- Cristian Otopeanu: O intrebare mai delicata, dar totusi v-o adresez. Cum credeti ca isi va aminti lumea de dumneavoastra peste 20-30 de ani?
- Florin Piersic (râde): Ce intrebare... Cica este delicata. Nu este delicata. Ce sa isi aminteasca? Peste 20 de ani, nici nu vor sti, probabil, ca a existat un actor si un om pe care il chema... Sotia mea, care este langa mine, spune ca nu este adevarat. Eu spun ca peste 20 de ani nu o sa isi mai aminteasca nimeni. Imi pare rau ca trebuie sa iti spun asta.
Nu imi face placere sa spun asta, dar am colegi, prieteni, parteneri de toate varstele si constat ca din ce in ce mai putin sunt pomeniti. Poate ai observat si cei care asculta aceasta convorbire dintre noi doi realizeza ca eu, tot timpul, incerc sa ii pomenesc pe cei care mi-au facut bucurii, care mi-au fost aproape sau parteneri, oameni care au fost alaturi de mine si s-au dus. Ma doare foarte tare. Ma doare sufletul cand ma gandesc ca au ramas atat de putini... Eu nu i-am uitat si ei exista in sufletul si in mintea mea.
Ascultă mai jos o a doua porţiune AUDIO din interviul acordat de Florin Piersic!
SECRETUL MEMORIEI LUI FLORIN PIERSIC: "RADU BELIGAN MI-A SPUS CĂ GIMNASTICA MINŢII SE FACE REMEMORÂND TEXTE, POEZII. CREIERUL TREBUIE SĂ LUCREZE TOT TIMPUL"
- Cristian Otopeanu: Aveti o memorie extraordinara, care este secretul?
- Florin Piersic: Nu este extraordinara, dar asa, cat de cat. Eu cred ca asta este o chestiune din gene, adica din nastere. Am avut doi parinti minunati, probabil ca mostenesc ceva de la ei. Ca sa ne amuzam... Eu cand ma duc cu masina undeva, nu pun muzica in masina. Nu. Spun poezii. Spun poezii ca sa imi amintesc. Spun un text dintr-o piesa, spun piesa intreaga. Si asta, recunosc, m-a invatat maestrul Radu Beligan. El mi-a spus: "Florine, draga, exista o gimnastica a mintii. Iar asta nu o poti avea decat daca mereu spui texte pe care le stii, poezii pe care le stii, iar eu stiu sute de poezii... Creierul tau trebuie sa lucreze tot timpul".
- Cristian Otopeanu: Conduceti inca?
- Florin Piersic: Da, sigur, bineinteles. Sigur ca conduc. Imi face placere. Adevarul este ca mi-a placut intotdeauna, din clipa in care am avut prima mea masina, primita cadou, de atunci conduc. Pentru ca imi place.
- Cristian Otopeanu: Din ce an conduceti?
- Florin Piersic: Imi aduc aminte ca in 1970 am primit prima mea masina. In 1966, am facut un film la Cluj cu Jean Marais, se chema "Sapte baieti si o strengarita". Dupa aceea, am plecat in turneu la Viena. Iar acolo, o mare admiratoare, o doamna care ma iubea foarte tare, a spus "Am o situatie exceptionala si uite, masina asta, Ford Capri Consul 315, pe care o are Roger Moore in filmul "Sfantul", ti-o dau tie. Si... nebun am fost... Fara sa am carnet de conducere, fara nimic, m-am suit in ea si am venit cu ea de la Viena la Bucuresti. Apoi mi-am luat carnetul de sofer, am inscris masina si, incet, incet, cu o rata mai mica, mai mare, am platit-o si am avut prima mea masina. Dragule, stii ca eu vorbesc mult, dar mi-a facut placere, acum te las, ca este tarziu. Sa ne vedem sanatosi la teatru!
.
