Discursul lui Epicur despre plãcere figureazã printre paginile clasice ale filosofiei. El face deosebirea între dorinţele naturale şi necesare;cele naturale nenecesare şi nenaturale nenecesare. Primele sunt legate de sete şi foame,dar nu numai,în general de tot ce face posibilã senzaţia de bine pentru corp. Cea de-a doua categorie se referã la sexualitate, comunã şi fireascã şi dezirabila dacã nu produce neplãceri dupã consumare. În fine,ultimele sunt cele create de om: faima,gloria,ambiţia,puterea,dorinţe zadarnice care revin cu aceeaşi energie ca si cum nu ar fi fost satisfãcute.
Odatã realizatã aceastã clasificare,concluzionãm cã singurele plãceri sunt acelea naturale şi necesare. Fericirea rezidã în sãnãtatea trupeascã şi absenţa tulburãrilor ,deci armonia. A cunoaşte logica dorintelor,a recunoaşte diversitatea lor,a şti sã le rãspunde,a şti sã le evitãm ,a nu ignora posibilele consecinţe determinã accederea la adevãrul hedonist. Aspiraţia la filosofie,sens,rafinament sau plãcere esteticã este dezirabilã,dar nu necesarã. Ea genereazã însã plãcere,este bogatã în potenţialitãţi hedoniste. Dar Epicur este adeptul unei plãceri austere, scrie historia.ro.
