Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine în satele româneşti. Pe lângă mesajul mistic, multe obiceiuri practicate în această zi sunt legate de cultul fertilităţii şi de atragerea binelui asupra gospodăriilor.
În unele sate se păstrează şi un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că, dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi date găinilor, acestea vor fi spornice la ouat. Ei cred, de asemenea, că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor dacă vor amesteca sămânţa pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor.
Colindele sunt cântecele de leagăn aduse Pruncului Iisus de popoare. Această tradiţie este universală.
De aproape douăzeci de veacuri simfonia divină a cetelor îngereşti ce au vestit Naşterea Domnului, însoţită de cântarea păstorilor, se reactualizează în fiecare an de către colindătorii de toate vârstele, care în liniştea nopţii din ajunul Crăciunului merg din casă în casă, vestind Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Datina colindatului se prezintă sub cele mai diferite forme la unul şi acelaşi popor, istorisirea evenimentelor de la Naşterea Domnului fiind miezul acestor colinde.
Colindătorii sunt acei oameni care se transformă în crainici ai bucuriei venirii lui Hristos în lume, ai împreunării noastre cu Dumnezeu. Colinda nu-i altceva decât o Evanghelie populară, o Biblie nescrisă a Naşterii Domnului. Readucerea Naşterii Domnului în fiecare an ne arată că sărbătoarea Crăciunului nu mai este o sărbătoare abstractă, ci este prezenţa permanentă a lui Hristos între noi.
