Să presupunem că avem un service auto, o frizerie, o sală de fitness, o croitorie sau un hotel. Adică locuri unde principalele cheltuieli sunt cele cu forţa de muncă şi cu utilităţile, la care se adaugă chiria şi/sau amortizarea investiţiei iniţiale.
O bună parte a patronilor aflaţi în această situaţie încearcă să emită doar atâtea bonuri fiscale câte sunt necesare pentru ca, după scăderea TVA şi a cheltuielilor, balanţa să fie foarte aproape de zero.
Încasările suplimentare, care nu sunt trecute prin casa de marcat, le intră astfel direct în buzunar, fără să mai fie nevoie să se achite TVA, impozit pe profit ori impozit pe dividende.
La magazine, baruri sau restaurante lucrurile sunt ceva mai complicate, însă ideea este cam aceeaşi – diferenţa de preţ la produsele care pot fi vândute fără bon fiscal (fie că nu au fost trecute în evidenţe, fie că nu au acte de provenienţă) ajunge direct în buzunarele proprietarilor, fără ca statul să-şi ia partea.
