Lăsați-o pe Iulia Marin să se odihnească în pace!
Îmi iubesc țara. Pentru ce a fost, pentru ce poate fi. Dar sunt total dezamăgit de cum arată azi. Un om care ne-a cerut cu glas tare ajutorul, un om căruia nu am știut să îi oferim o frânghie de salvare, o jurnalistă așa cum prea puțini sunt... a murit. Mi-e silă să vad cum se cațără unii și alții pe sicriul ei. De la oameni din media, la politicieni, ori unii care vor doar să arate compasiune ca fariseii. Lăsați-o sa doarmă pe Iulia Marin, căci nu am știut să fim alături de ea. A strigat, dar nu am auzit-o. Sau ne-am prefăcut surzi. Iar acum ne batem cu pumnul în piept că ne doare această tragedie. Nu vreau să îmi imaginez prin ce trec apropiații ei, familia, prietenii, cei care au iubit-o cu adevărat. Pentru unii a fost ca o soră, un suflet pereche plecat prea devreme în pustiul eternității. Pentru ei lasă un gol pe care noi nu îl putem pricepe. Cum credeți că se simt cei care au rămas în urma Iuliei atunci când văd în feedul de știri numai mizerii? Așa știm să respectăm durerea celor din jur? Noi, ceilalți ar trebui să stăm cu capul în pământ și, după ce facem această penitență, să ne trezim. Suferințele psihice sunt reale, lovesc atunci când nu te aștepți. Dar sunt tratabile, iar cei care suferă pot fi oameni care să aducă un plus real societății. Oamenii cu dezechilibre emoționale se pot vindeca complet sau își pot îmbunătăți semnificativ simptomele care îi copleșesc. Poate că nu ei sunt cei cu adevărat bolnavi. Noi suntem. De egoism, de ură, de nepăsare.
Depresia, anxietatea, pshihozele macină sufletele și lovește când te aștepți mai puțin. Sunt sigur că știți, prea mulți dintre voi, cum e să ai sufletul rupt, dar să te îmbraci cu un zâmbet pe care nu-l simți și să mergi înainte. Cumva. Cu încredere că va fi bine. Azi, mâine, săptămâna viitoare ori când va veni el, binele. Poți fi funcțional și în depresie. La serviciu poate că reușești să ascunzi durerea și să îți îndeplinești, chiar cu brio, fișa postului. În societate, printre oameni, poate că poți păstra masca ce nu trădează suferința și focul ce te macină în interior. Dar, de cele mai multe ori, abia când ajungi acasă, când ești singur cu gândurile tale, acolo te lovește cumplit urgia din suflet. Unii suntem mai tari, rezistăm. Alții pierd bătălia, deși luptă până în ultima clipă. Și ne strigă disperați! Așa cum a făcut și Iulia Marin. Iar dacă nu am știut să le oferim viață, măcar în moarte să le dăruim liniștea pe care au căutat-o cu atâta sete.
Preț de o clipă măcar, eu cred că ar fi bine să încălțăm pantofii celorlalți. Dacă în locul Iuliei ar fi fost mama, fiica, sora sau prietena noastră cea mai bună? Cum ne-am fi simțit văzând această cruciadă tembelă împotriva ei? Așadar, trebuie să dăm dovadă de empatie și respect! Cel mai bine ar fi ca cineva să îi adune gândurile, toate durerile și să le pună într-un volum. Ori să înființeze o fundație care să îi poarte numele și care să atragă atenția asupra bolilor ce macină sufletele. Poate că așa moartea Iuliei nu va fi în zadar. Poate că îi va inspira și îi va ajuta pe alții. Chiar dacă nu mai e aici. Poate că ea va fi frânghia de care mulți se vor agăța către viață. Până atunci, haideți să dovedim că putem avea decență și să îi lăsăm pe cei care au prețuit-o să o plângă în liniște!
Un editorial scris de Adrian Dragomir.
