"Despre Noica. Noica inedit" articulează, pe opt tonalităţi, diferite din punct de vedere cultural şi afectiv, statura unui filosof aşezat atât la marginea cetăţii, în acest caz numită straniu Păltiniş, deşi paltinii nu există acolo, cât şi în centrul cetăţii, de astă-dată pe modelul agorei greceşti, în care maestrul este ascultat şi urmat.
Unele texte din volum sunt doar reluate, dar ele primesc o cu totul altă lectură puse laolaltă, fiind citite în oglindă şi în comparaţie unele cu celelalte. Din cele opt "dări de seamă" despre Noica apare un portret în tot atâtea ipostaze şi nuanţe, acestea din urmă fiind cele care dau ineditul volumului, gândit ca gest omagial, la un secol de la naşterea filosofului.
Noica, "reconstituit" de membrii "statului major"
Paginile semnate de Gabriel Liiceanu, din prelegerile rostite în amfiteatrul Facultăţii de Filosofie pe 24 apilie 2009, deşi scrise pe un ton parcă mai distant şi mai rece decât celelalte relatări ale lui despre Noica, aduc în scenă un registru pe care mulţi l-au intuit, cel al patriotismului care la Noica era structural şi care, cumva, explică disidenţa mult prea tăcută a acestuia.
Pe un cu totul alt ritm al afecţiunii este rostit portretul lui Noica, aşa cum este el reflectat în textul unui alt membru al "statului lui major", Andrei Pleşu. Scrise cu aceeaşi afecţiune care transpare din adresarea către Noica din epistolele apărute şi ele la finalul volumului, paginile lui Pleşu consemnează acea gimnastică a spiritului pe care au deprins-o "ucenicii" de la Păltiniş, care presupune optimismul sănătos al omului de cultură şi curajul de a sfida viaţa cotidiană cu tranformarea oricărui gest în sărbătoare.
Constantin Noica a devenit o legendă, dar meritul acestei legende este acela că ea poate permite şi chiar încuraja imitarea, chiar dacă, aşa cum aminteşte şi textul lui Andrei Cornea, şcoala de la Păltiniş nu a reuşit, poate, ce a reuşit şcoala de la Iabne. Împărţit între figura fiului risipitor şi cea a fratelui, două ipostaze asupra cărora se opreşte Sorin Vieru, Noica a impus culturii româneşti mitul şcolii în care nimic nu se predă, dar toată lumea, maestru sau discipol, are ce învăţa.
Noica, cel din afara discipolilor de la Păltiniş
Criticul Dan C. Mihăilescu, scriitoarea Ioana Pârvulescu, filosoful Sorin Lavric şi, indirect, Alexandru Dragomir conturează amintirea lui Noica fără acea patimă firească a discipolilor, reuşind să dea un contur discret modelului cultural pe care Noica, voit, l-a impus. Dan C. Mihăilescu îşi intitulează scrierea "Fiţi înfricoşători de buni", o exigenţă pe care Noica o avea de la cei care îi cereau îndrumarea, alături de aceea a "ideii proprii" ("Care e ideea ta?, obişnuia acesta să-şi întrebe discipolii) şi de cea mult mai academică, a deprinderii limbii germane. Modest, dar cu nostalgia celui care a trecut pragul cabanei de la Păltiniş, criticul de astăzi rezumă crezul lui Noica că seriozitatea, nu genialitatea, este cea care dă forţă unui act cultural.
Pe un ton lejer, dar serios, demersul Ioanei Pârvulescu reface "portretul de epocă", de astă-dată al tânărului Noica, cercetând jurnalele interbelice. Reiese conturul unui intelectual elegant şi fermecător, aristocrat în biografie şi gesturi, din care Camil Petrescu, zgârcit în general cu elogiile făcute altora, copiază un citat şi dezvoltă o întreagă teorie în jurul ideii nicasiene. Dintr-o generaţie mai tânără decât colegii semnatari ai volumului, Sorin Lavric consemnează chiar modelul pe care l-a imprimat nu atât filosofia lui Noica, cât crezul acestuia că patria este una ridicată pe cultură şi tradiţie.
Inedit în volum, atât ca prezenţă, cât şi ca raportare la Noica, este textul lui Alexandru Dragomir, un text oral, cum îi este propriu, consemnat atent de Sorin Lavric. Tonul nu are cum să fie decât diferit, venind din partea unui coleg de generaţie, nu a unui discipol sau învăţăcel, având postura superioară a unuia dintre cei mai străluciţi studenţi ai lui Heidegger. Dar nu portretul uman şi nici măcar cel filosofic nu este major şi inedit aici, ci autoportretul care transpare. Aflăm nu doar de ce Dragomir se opunea faimoasei şcoli a lui Noica sau aristocraţiei din care acesta provenea, ci cum l-a evitat Dragomir pe Noica, de teama Securităţii. Aşa cum el însuşi o spune, faptul că nu l-a vizitat pe Noica la Câmpulung, unde acesta avea domiciu forţat, l-a salvat de închisorile comuniste, din care mulţi nu au mai ieşit. Mai mult, Dragomir încă îi reproşează (textul este consemnat în 1989) lui Noica apropierea de legionari şi fascinaţia pentru Nae Ionescu, amintind o vorbă a filosofului, "mai bine să piară Ardealul, decât Legiunea". Cu toată reţinerea lui Alexandru Dragomir, Noica îi scrie acestuia scrisori, reproduse în volum, care dovedesc nu doar o amiciţie de idei, ci aproape o credinţă a acestuia şi un proiect personal pe care îl avea pentru cel "ales" din generaţie să rămână "acel latin" care l-a fermecat pe Heidegger.
Inedit este exerciţiul ludic de la finele volumului, de a surpinde prin rondel povestea unei fotografii de acum celebre, care îi înfăţişează pe Noica şi Liiceanu, surprinşi în mers, unul pe piciorul drept (Noica), celălalt călcând cu stângul (Liiceanu). Fotograful, tânărul Andrei Pleşu, dă una dintre cele mai oneste şi umane variante: "Pe stângul calcă Gabriel/Noica pe dreptul, cu pas mare/Însă pe ambele picioare/Stă fotograful, numai el".
Memoria lui Constantin Noica va fi celebrată în cadrul târgului de carte Bookfest, prin două evenimente programate vineri, de la ora 16.30, la standul editurii Humanitas: lansarea a două volume dedicate mentorului Şcolii de la Păltiniş, “Despre Noica. Noica inedit”, şi “Constantin Noica în arhivele Securităţii”, apariţie coordonată de Dora Mezdrea.
RECENZIE - Crezul lui Noica, spus în opt poveşti
