Această fată din Botoșani, ajutată de un club sărac, dar plin de noblețe - CS Universitatea Galați - să își urmeze visul e un exemplu de dăruire sportivă chiar dacă un clasament într-o probă dură ar trece-o în uitare. Pentru că poștărița Andreea, la fel ca și șoferul reșițean Narcis Ștefan Mihăilă, sunt personificarea sportului românesc în bătălie la Rio2016 cu marile forțe mondiale: peticit, nemâncat, rupt în cur, furat și depopulat, lipsit de viziune și căpușat de șmecherie. Cursele astea de marș m-au lămurit de un lucru: oricât de talentat și de dăruit ai fi, nu ai cum să mergi în ziua de azi la concurs cu adversari care la asta se concentrează ani la rând, care nu au alte griji, care au staff-uri ce-i caută și-n fund să nu le lipsească nimic.
Chinezoaicele erau irezistibile, numai fibră, n-am văzut așa ceva în viața mea! Au condus din start, ritmul imprimat a fost ucigător. Toate niște minione gen Gabriela Szabo (unde esti fată?, trăiască mama care te-a născut!!!), dacă le vezi pe stradă n-ai crede că îți rup plămânii. Ce tactică, nene, totul a fost simplu: scapă cine poate din secunda unu. Treceau kilometri și astea nu transpirau, eu zic că Ma Junren - ăla care le turna sânge de broaște țestoase pe gât - e ceva eminență cenușie pe la ei și acum. Lumea cască ochii la Usain Gold, dar atletismul se joacă mai tare prin probele astea. Cred că Hong Liu, campioana olimpică și deținătoarea recordului mondial ar putea să câștige cursa și dacă o pui să mai alerge acum cu toate adversarele odihnite. N-a transpirat deloc, frații mei! Băi, vă jur, asta nu a transpirat!, na că repet ca un papagal. Mexicana de pe locul doi, știu de la șeful delegației lor (a stat lângă mine), a ars-o numai prin Brazilia și la altitudine în ultimii doi ani. E eroina națională la ei, prima femeie cu medalie olimpica in 20 de ani.
Sursa foto Dorin Chioţea
