O amendă cât o radiografie: 68.000 lei pentru cinci ani de refuz
Într-un act rar de sancționare directă a unui înalt oficial public, Tribunalul Municipiului București – prin judecătoarea Mihaela‑Ionela Păduraru – a decis amendarea primarului general Nicușor Dan cu suma de 68.175 de lei. Motivul? Un refuz constant, documentat și sfidător de a supune pe ordinea de zi a Consiliului General un Plan Urbanistic Zonal (PUZ), pe care solicitantul îl ceruse încă din 2018. Timp de cinci ani, edilul a ignorat, evitat și blocat dezbaterea, transformând un instrument administrativ într-o armă a controlului și tăcerii.
În orice administrație funcțională, o asemenea conduită ar fi echivalat cu abuz în serviciu în formă continuată. În Bucureștiul lui 2025, ea atrage doar o amendă personală. Suficient pentru presă, prea puțin pentru dreptate.
Blocajul ca metodă de guvernare: cum a sabotat Nicușor Dan mecanismul urbanismului legal
Planurile Urbanistice Zonale nu sunt simple hârtii tehnice. Ele sunt expresia unui angajament între cetățeni, investitori, administrație și lege – un contract asupra modului în care orașul crește, respiră, se dezvoltă. A refuza ani la rând introducerea unui PUZ în dezbatere publică nu înseamnă doar lentoare birocratică. Înseamnă încălcarea atribuțiilor fundamentale ale funcției publice.
Nicușor Dan, obsedat de controlul total asupra dezvoltărilor urbane, a instaurat o practică toxică: nu bloca proiectele prin vot, ci prin refuzul de a le supune la vot. Acest comportament este cu atât mai grav cu cât vine din partea unui fost activist civic, transformat în edil-autocrat, care și-a confiscat atribuțiile de președinte al Consiliului General, ignorând separația între deliberativ și executiv.
Statul schizofrenic: când justiția sancționează administrația și banii nu se întorc
Situația este grotescă: un judecător al statului român aplică o amendă personală unui demnitar public pentru o faptă săvârșită în exercițiul funcției. Dar statul nu are o cale clară, nici eficientă, de a-și recupera acești bani. Nicușor Dan poate contesta decizia, o poate tergiversa, iar în final, în lipsa unui mecanism de imputare directă, suma s-ar putea rostogoli asupra... bugetului Primăriei Capitalei. Adică a noastră.
Aceasta este marea absurditate: plătim din taxele noastre pentru abuzurile unui om care se consideră deasupra legii și a propriei funcții.
Imaginea reformatorului s-a prăbușit: de la apărător al legii la manipulator al procedurii
Nicușor Dan s-a construit mediatic ca o figură a legalității, a rezistenței la corupție și a rațiunii urbanistice. Dar în realitate, după patru ani de mandat, bilanțul este devastator. În loc de reformă, am primit paralizie birocratică. În loc de viziune, o opoziție sterilă la orice proiect cu impact. În loc de administrație, un cult al blocajului.
Refuzul sistematic de a pune pe ordinea de zi proiecte de urbanism – indiferent de inițiator sau scop – denotă nu prudență, ci aroganță procedurală. Nicușor Dan nu respectă legea, ci o deturnează prin inacțiune.
Consiliul General: complice tăcut sau ostatic politic?
În acest tablou al pasivității instituționale, Consiliul General al Municipiului București poartă și el o vină. Lipsa de reacție în fața refuzului primarului de a introduce PUZ-uri pe ordinea de zi transformă acest for într-o anexă decorativă. Aleșii locali, indiferent de culoare politică, au acceptat ani la rând să fie privați de dreptul de a delibera. Nu au cerut public sancționarea primarului, nu au inițiat acțiuni în instanță pentru blocaj administrativ, nu au mobilizat opinia publică.
Într-o administrație sănătoasă, refuzul de a pune un punct pe ordinea de zi ar fi declanșat măsuri severe, mergând până la sesizarea prefectului sau a Curții de Conturi.
Ce prevede legea: o posibilă răspundere penală și civilă
Comportamentul lui Nicușor Dan intră într-o zonă juridică periculoasă. Codul administrativ, Legea nr. 215/2001, dar și jurisprudența contenciosului administrativ stabilesc obligația conducătorilor de autoritate publică de a nu obstrucționa dreptul de inițiativă, de deliberare și transparența decizională.
Mai mult, în anumite condiții, refuzul sistematic și nejustificat de a îndeplini o obligație legală poate fi încadrat ca abuz în serviciu. Dacă prejudiciul este dovedit (de exemplu, pentru titularul PUZ-ului care a pierdut oportunități economice), se poate discuta despre răspunderea personală, inclusiv penală.
Cine recuperează banii și cum? Statul, în corzi
Deși amenda este aplicată „personal", în fapt ea vizează o acțiune săvârșită în exercițiul funcției. Or, în lipsa unei proceduri administrative interne de imputare – cu anchetă, constatare, titlu executoriu – recuperarea sumei rămâne o utopie.
Singura soluție reală ar fi ca Ministerul de Finanțe, Prefectul sau Curtea de Conturi să declanșeze o procedură de constituire a statului ca parte civilă într-un eventual proces penal sau civil. Dar pentru asta e nevoie de curaj politic și voință instituțională – două lucruri rare în administrația centrală.
O problemă de sistem: ce facem cu funcționarii care ignoră deliberativul?
Nicușor Dan nu este un caz izolat. În multe administrații locale din România, primarii își arogă dreptul de a filtra, controla și cenzura ordinea de zi a consiliilor locale sau generale. Această practică încalcă grav principiile democratice ale autonomiei locale.
Este nevoie de o modificare legislativă clară: dacă o propunere legal formulată este depusă de un consilier sau grup de consilieri, ea trebuie să fie pusă obligatoriu pe ordinea de zi într-un termen de maxim 30 de zile. Orice refuz să poată atrage automat răspunderea funcțională și pecuniară a primarului sau președintelui de consiliu.
Concluzie: când se rupe pactul între cetățean și administrație
Cazul Nicușor Dan nu este doar o problemă juridică sau administrativă. Este o criză de încredere. Atunci când un primar, sprijinit de valul speranței reformiste, alege să ignore cinci ani la rând un act administrativ esențial, între el și cetățean se rupe contractul de încredere. Iar când statul îl amendează, dar nu recuperează nimic, pactul instituțional se face țăndări.
Această dramă administrativă, devenită juridică, este imaginea fidelă a Bucureștiului din 2025: un oraș sufocat de orgolii, abandonat de viziune și bântuit de cinism birocratic.
Cazul concret: PUZ-ul refuzat, o radiografie a arbitrariului
Dosarul care a dus la această sancțiune nu este un simplu litigiu între un cetățean și o autoritate. Este simbolul unui oraș în care dezvoltarea urbanistică este blocată nu de lipsa de reguli, ci de refuzul autorităților de a le aplica. PUZ-ul în cauză a fost redactat, avizat tehnic, susținut de documentații conforme și, potrivit solicitantului, îndeplinea toate condițiile pentru a fi supus dezbaterii Consiliului General. Timp de cinci ani, acest document a fost ignorat deliberat, în ciuda solicitărilor, somațiilor, notificărilor.
Administrația Nicușor Dan nu a emis un refuz motivat, nu a cerut clarificări, nu a contestat conținutul planului. A ales soluția perfidă: inacțiunea. O formă modernă de cenzură administrativă, în care nu ți se spune „nu", dar nici „da" – ci „te ignorăm până renunți".
Piața imobiliară: victimă colaterală a ambițiilor ideologice
Această practică a refuzului tăcut de a supune PUZ-urile votului nu este doar o problemă de legalitate. Este și o agresiune directă împotriva investitorilor, proiectanților, dezvoltatorilor și, în final, a beneficiarilor direcți: cetățenii. Într-un oraș care are nevoie de locuințe, infrastructură, spații publice și regenerare urbană, primarul Capitalei blochează exact instrumentele prin care acestea ar putea apărea.
Piața imobiliară din București a fost sugrumată de o administrație care a politizat fiecare aviz, a întârziat fiecare dosar și a alimentat un climat de frică instituțională. Specialiștii din primărie, arhitecții-șefi, comisiile tehnice au fost paralizate de teamă sau reduse la tăcere. În acest context, dezvoltarea urbană s-a transformat în rătăcire ideologică.
Tăcerea politică: opoziția care nu există
De neînțeles este și pasivitatea opoziției politice din CGMB. Partidele care ar fi trebuit să se erijeze în apărători ai legalității și transparenței – fie că vorbim de PSD, AUR sau PMP – au acceptat, din motive oportuniste sau de frică, să fie reduse la tăcere.
Nimeni nu a cerut explicit demisia primarului pentru blocaj. Nimeni nu a formulat o plângere penală pentru abuz. Nimeni nu a somat Curtea de Conturi sau Prefectura Capitalei să intervină. Această lașitate colectivă a permis lui Nicușor Dan să devină primar, administrator, arbitru și cenzor, toate în același timp. Un stat în stat, în inima Capitalei.
Soluțiile de drept: ce ar trebui să urmeze
Sancțiunea aplicată de judecătoarea Păduraru este doar primul pas. Dincolo de contestarea ei în instanță, trebuie deschis un front juridic și administrativ mai amplu:
1.Imputarea directă a sumei printr-un titlu executoriu emis de Ministerul Finanțelor sau CGMB.
2.Sesizarea organelor penale pentru abuz în serviciu – întrucât refuzul sistematic a produs prejudiciu patrimonial direct.
3.Acțiune civilă în regres din partea statului, în cazul în care amenda este plătită din fonduri publice.
4.Modificarea Codului Administrativ, astfel încât refuzul de a introduce pe ordinea de zi un punct legal formulat să fie sancționat automat.
O demisie întârziată sau un caz pentru DNA?
În orice stat cu reflexe sănătoase, o asemenea decizie judecătorească – amendă personală pentru blocaj administrativ timp de cinci ani – ar fi dus la demisia de onoare a funcționarului sancționat. Dar Bucureștiul este o excepție toxică. Aici, un primar amendat nu își dă demisia, ci contraatacă cu plângeri la presă, acuze de „mafie imobiliară" și reluări obosite ale sloganurilor din campanie.
În realitate, dacă instituțiile statului ar funcționa, acest caz ar fi ajuns deja pe masa DNA. Nu pentru că dezvoltarea urbană este sacrosanctă, ci pentru că refuzul de a exercita o atribuție legală este, în sine, o infracțiune. În special când are ca efect vătămarea intereselor legitime ale unor persoane.
Capitala, între deziluzie și complicitate
Acest episod este oglinda fidelă a eșecului moral și administrativ al Bucureștiului. Cetățenii, presa, clasa politică, opoziția, sindicatele funcționarilor – toți au asistat pasiv, timp de cinci ani, la modul în care o singură persoană a confiscat legalitatea urbană. Nimeni nu a reacționat cu fermitate, nimeni nu a inițiat o dezbatere serioasă despre abuzul prin inacțiune.
Nicușor Dan a demonstrat că se poate face rău și fără a comite acte, doar prin refuzuri sistematice, prin întârziere, prin neutralizarea deliberării democratice. Și, până acum, a fost recompensat cu tăcere și impunitate.
În loc de încheiere: o rușine administrativă care va rămâne în istorie
Poate că amenda va fi anulată. Poate că Nicușor Dan va continua să se victimizeze. Poate că nimeni nu va recupera vreodată cei 68.000 de lei. Dar această hotărâre a Tribunalului București rămâne un document istoric. O declarație de principiu, un avertisment, o palmă dată administrației parazitare.
Este pentru prima dată în istoria recentă a Capitalei când un primar este amendat personal pentru că a blocat în mod deliberat o procedură administrativă legală. Și este pentru prima dată când vedem atât de clar cât de jos a ajuns cultura instituțională în România: între neputință juridică și complicitate politică.
Bucureștiul nu a avut doar un primar absent. A avut un primar periculos, care a refuzat să guverneze în litera legii, preferând arbitrariul și blocajul. Iar acum, când justiția îl sancționează, nu e doar despre bani. Este despre răspundere. Despre onoare. Și despre cât mai putem tolera această batjocură continuă a funcției publice.
