Uneori, mi-e ruşine de hărniciile mele săptămînale. Mă las absorbit prea uşor de „urgenţe” gazetăreşti, de imediatul politic, de isprăvile unor inşi de mîna a doua şi a treia, despre care mîine nu se va mai vorbi şi de a căror „românitate” nu sunt deloc mîndru. E o boală generală de altfel. Suntem asfixiaţi cu toţii de contingenţe, de pasiuni provinciale, de dezbateri meschine. DE ACELASI AUTOR Probleme de cadre Sugestii pentru PSD Post-scriptum Ştiu că „turnul de fildeş” nu e recomandabil (dar ştiu şi că unii mi-l recomandă, nemulţumiţi de „amestecul” meu în treburile domestice). Pe de altă parte, primesc mereu semnale că există români, mai ales tineri, ale căror isprăvi trec neobservate, tocmai din cauza larmei pe care o întreţinem cu toţii în jurul unor subiecte inconsistente şi trecătoare. Tocmai asemenea tineri, care lucrează discret, dar tenace, în beneficul naţiei, tocmai ei, de care am putea fi mîndri să fim reprezentaţi acasă şi în lume subzistă stins, nerăsplătiţi cu altceva decît cu uitarea propriei lor comunităţi. Sunt mult mai mulţi decît ne închipuim.
Şi suntem mult mai vinovaţi decît credem pentru lipsa lor de ecou. Voi da doar cîteva exemple, de ultimă oră. Pe noi, tipul ăsta de performanţă ne lasă reci. Faptul că avem de a face cu un savant de mare clasă, că ţinuta lui universitară ar cere un tratament cel puţin cuviincios, că opiniile lui ar trebui luate în serios cu minimă decenţă, nu atîrnă în balanţa aprecierii noastre. Ne răfuim cu el la grămadă, la rînd cu puzderia de ţoape de prin parlament şi de pe la guvern. Că dl. Papahagi nu are întotdeauna şi în mod necesar dreptate în toate manifestările sale politice e inevitabil. Dar şi cînd n-are, tot e mai onorabil decît liota de Dragnea, Oprea, Ghiţă, Mazăre, Tăriceanu, Ponta, Norica Nicolai, Dan Diaconescu ş.a.m.d. care ne intoxică impenitenţi de dimineaţa pînă seara. Cu Adrian Papahagi putem ieşi în lume cu certitudinea că nu ne vom face de rîs. Ba dimpotrivă. Dar noi preferăm să ne mobilăm „mîndria de a fi români” cu de-alde Grapini, Vadim, Şova, Oprea şi Stanoevici. Ceilalţi români stau sub obroc. Ţara nu e a lor, ci, vorba unui scriitor român din secolul 19, a „zbierătorilor şi dibacilor”, mîndri de ei înşişi.
Mai multe pe Adevarul
