În scrisoarea sa, Alex. Ştefănescu susţine că "Marian Munteanu nu a fost, nu este și nu va fi niciodată legionar", amintind, în schimb, că acesta "a jucat un rol de neuitat în revoluția care a dus la căderea comunismului, în 1989, și în demonstrația anticomunistă din Piața Universității din 1990".
În plus, criticul literar este de părere că Munteanu este "omul politic cel mai curat și mai devotat țării lui, din câți avem în momentul de față".
Redăm, în continuare, mesajul integral publicat de Alex. Ştefănescu:
"Ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile în țara mea m-a uimit și m-a descurajat. Reacția a numeroși intelectuali la apariția lui Marian Munteanu pe scena vieții politice mi s-a părut rușinoasă și, în același timp, înfricoșătoare. Regret că am asistat la ceva atât de murdar. Îmi plăcea să-i admir și să-i respect pe contemporanii mei. N-am s-o mai pot face de acum înainte. Practic, a avut loc o nouă mineriadă, de data aceasta nu cu topoare și răngi, ci cu fraze învârtite amenințător deasupra capului.
Cuvântul 'legionarism', luat din gura spurcată de bolșevism a lui Ion Iliescu, a fost folosit de multe alte guri, pentru culpabilizarea lui Marian Munteanu. Dar Marian Munteanu nu a fost, nu este și nu va fi niciodată legionar. Unele ziare au publicat, ca pe o mare descoperire, o scrisoare a sa către legionari. Dar tocmai acea scrisoare – pe care diverși intelectuali doar o văd, nu o și citesc – dovedește că liderul studenților din 1990 se disociază de legionari, explicându-le că a trecut vremea lor. Formula consolatoare „suntem unde ale aceluiaiși râu” se referă numai și numai la faptul că dragostea de țară și idealul renașterii României îi unește în continuare pe români. Mijloacele pentru afirmarea acestor valori sunt însă, în viziunea lui Marian Munteanu, cu totul altele.
Dragostea de țară și idealul renașterii României – adaug eu − ar trebui promovate de toate partidele și instituțiile din România. Cu alte cuvinte „unde ale aceluiași râu” ar trebui să fie și PNL, și PSD, și Parlamentul, și Guvernul și chiar Institutul „Elie Wiesel”. Aparțin aceste unde unor râuri diferite? Ar fi grav să fie așa. Într-o asemenea situație ar trebui sesizat SRI-ul.
Marian Munteanu a jucat un rol de neuitat în revoluția care a dus la căderea comunismului, în 1989, și în demonstrația anticomunistă din Piața Universității din 1990, înăbușită în sânge de Ion Iliescu și oamenii lui. Degeaba se prăbușise comunismul dacă se reconstituia vertiginos, astfel încât a fost necesară o a doua revoltă, de data aceasta împotriva restaurării unui regim 'ilegitim și criminal'. Marian Munteanu a fost protagonistul acestei mișcări de salvare a democrației recent instaurate. El și-a asumat mai inspirat decât oricine misiunea, a dat dovadă de clarviziune și spirit de sacrificiu, a fost bătut cumplit și n-a lipsit mult să fie decapitat de hoardele de mineri și falși mineri cărora la sfârșit Ion Iliescu le-a mulțumit. Până și pe targa cu care a fost dus la spital, liderul studenților a fost lovit de fesenistele isterizate de discursurile lui Ion Iliescu, în care demonstranții din Piața Universității erau calificați drept 'legionari, drogați și golani'.
Iar toate aceste fapte îngrozitoare s-au repetat acum, sub ochii noștri, după mai bine de un sfert de secol de la demonstrația din Piața Universității.
Grupul de Dialog Social, care ar trebui să se numească Grupul de Monolog Social, pentru că nu mai dialoghează de mult cu societatea românească, a chemat de urgență o mică armată de intelectuali să planteze panseluțe în fața Teatrului Național. Iar ei, fără ezitare, au răspuns chemării. Diverse ziare și posturi de televiziune au atacat cu o vehemență suspectă, disproporționată ideea candidaturii lui Marian Munteanu din partea PNL la Primăria Capitalei. Candidați ca Olguța Vasilescu sau Marian Vanghelie care prin calitatea lor culturală și morală ar trebui să ne îngrozească și să ne indigneze – cum își închipuie că pot să ne reprezinte? atât de rău am ajuns? – nu îi oripilează pe analiștii noștri politici. În schimb Marian Munteanu a stârnit o furie distructivă vecină cu demența. Postul B1 TV (care era cândva pentru mine o lumină) s-a comportat exact ca TVR în timpul lui Răzvan Theodorescu. Până și limfaticul (la figurat vorbind) Toader Paleologu – care nu s-a remarcat până acum în politica românească decât prin câteva jocuri de cuvinte – a început să se agite plin de mânie proletară (uitând că tatăl său, căruia îi parazitează prestigiul, a fost în 1990, plin de curaj, de partea Pieței Universității). Rolul de feseniste isterizate l-au jucat distinse doamne teatral-europeniste ca Monica Macovei și Rodica Culcer.
Ar trebui scrisă cândva o carte despre acest fenomen care nu seamănă cu nimic din ce am trăit până acum în exotica și tragica noastră istorie recentă. Cum se explică această formidabilă mobilizare de forțe? De ce au tăcut și tac în continuare intelectuali de elită care de obicei se pronunță cu gravitate în tot felul de probleme, ca niște sfincși ai României? Gabriel Liiceanu este angajat în momentul de față, cu toată elocvența limbajului său sumbru-heidegerian, într-un război meschin împotriva Legii Timbrului Literar (deci împotriva Uniunii Scriitorilor),dar rămâne mut în ceea ce privește recenta mineriadă.
Din punctul meu de vedere, există două explicații ale actului de barbarie politică la care am asistat.
1.În România, de multă vreme, cei care își iubesc țara sunt pedepsiți. Sunt pedepsiți și post-mortem (ca Eminescu). Dar sunt pedepsiți mai ales cei aflați în viață, dacă prin forța lor morală îi pot face și pe alții să-și iubească țara.
2. Ne-am degradat moral, nu mai suportăm măreția. Marian Munteanu ne îngrijorează (verbul a fost frecvent folosit) pentru că prin modul lui de a fi ne amintește de puritatea morală și de dorința de ceva înalt care ne erau proprii în anii adolescenței și de care ne-am înstrăinat. De ce să existe un termen de comparație? Mai bine să avem cu toții vieți cu o miză mică și să ne scăldăm fără griji în lașitatea noastră zilnică.
Omul politic cel mai curat și mai devotat țării lui, din câți avem în momentul de față, Marian Munteanu, a fost supus oprobriului public, iar noi l-am abandonat. Ce rușine! Ar trebui ca un timp să nu ne mai uităm în oglindă."
