Sub presiunea internaţională crescândă, la începutul anului 1999 au avut loc mai multe runde de negocieri sârbo-albaneze, care au eşuat în final la Rambouillet, în Franţa. Ca urmare, NATO a declanşat pe 24 martie 1999 o campanie de bombardamente aeriene asupra întregului teritoriu al Iugoslaviei, pentru a-l obliga astfel pe Slobodan Miloşevici să retragă forţele armate sârbe din provincie. Acest conflict aero-terestru a creat în dreptul internaţional controversatul precedent al intervenţiei armate în afacerile interne ale unui stat din considerente umanitare – protejarea etnicilor albanezi din provincia Kosovo. După 78 de zile de bombardamente, punctate cu numeroase incidente de daune colaterale, intens exploatate mediatic, Miloşevici a cedat condiţiilor aliate. La Kumanovo a fost semnat, pe 9 iunie 1999, un Acord tehnic de retragere a forţelor sârbe şi de ocupare a provinciei de o forţă NATO formată iniţial din 50.000 de militari KFOR (Kosovo Force), care avea misiunea de a asigura pacea şi stabilitatea zonei. Provincia a fost condusă în baza Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate de o administraţie ONU – UNMIK, până la proclamarea unilaterală a independenţei provinciei pe 18 februarie 2008. Miloşevici a fost răsturnat de la putere în septembrie 2000 şi predat Tribunalului Penal de la Haga pe 31 martie 2001 pentru a fi judecat pentru crime de război împotriva umanităţii, decedând în arest la 11 martie 2006.
Intervenţia NATO din 1999 împotriva Serbiei a fost însoţită de un amplu război propagandistic. La fel s-a întâmplat şi în perioada 1991-1995. De data aceasta, propaganda sârbă a învăţat din greşeli şi s-a ridicat la nivelul atacului mediatic al NATO. Cum a reuşit Belgradul această performanţă?
Învăţând lecţia amară a zdrobitoarelor înfrângeri mediatice şi imagologice suferite pe plan internaţional în timpul conflictelor cu croaţii şi bosniacii din anii 1991-1995, Belgradul şi-a luat din timp măsuri severe de precauţie. Legea privind Informaţiile Publice din 20 octombrie 1998 a asigurat justificarea legală a măsurilor represive şi de cenzură în plan mediatic ale regimului Miloşevici, chiar dacă ele contraveneau flagrant documentelor Naţiunilor Unite şi europene privind drepturile omului, libertăţii de expresie.
Conform acestor prevederi legale, mass-media sârbă nu mai putea difuza programe sau informaţii de provenienţă străină, dar şi internă, dacă acestea aveau „un conţinut politic sau propagandistic“ susceptibil de a induce populaţiei frică, panică sau defetism, afectând capacitatea de răspuns a cetăţenilor pentru apărarea integrităţii Republicii Serbia sau a Republicii Federative Iugoslavia.
Propaganda Belgradului
Imediat după ce au început atacurile aeriene ale NATO în 24 martie 1999, Ministerul Informaţiilor condus de reprezentantul Partidului Radical, Alecsander Vucic, a emis instrucţiuni obligatorii pentru toată mass-media din Iugoslavia, care cuprindeau linii directoare (media guide-lines) severe. Potrivit acestora, era interzisă difuzarea oricăror date privind pierderile armatei sau ale poliţiei, iar editorialele trebuiau să servească doar intereselor statului, fără nici cea mai mică urmă de panică sau defetism.
Dimpotrivă, au fost impuse permanente referiri la violarea Cartei Naţiunilor Unite, a drepturilor omului de către NATO, alianţă a cărei agresiune trebuia mereu amintită că nu era susţinută de toate naţiunile. Mai mulţi jurnalişti cunoscuţi au fost în continuare arestaţi, persecutaţi sau ameninţaţi în diferite moduri, culminând cu asasinarea în plină stradă, la 12 aprilie 1999, a lui Slavko Curuvija, patronul şi editorul lui „Dnevni Telegraf“, a cărui moarte a fost anunţată la Belgrad doar de cotidianul „Blic“.
În faţa acestor presiuni nimicitoare presa independentă sârbă a trebuit să se supună, pentru a putea supravieţui războiului, astfel încât să-şi poată face din nou auzită vocea după ieşirea din starea de război.
În toate formele sale, propaganda sârbă a ştiut să atingă corzile sensibile ale populaţiei şi să exploateze cu o maximă eficienţă resursele morale ale acesteia privind remarcabila şi tradiţionala sa capacitate de rezistenţă în faţa unui agresor mult mai puternic, astfel încât a reuşit să coaguleze cu adevărat un front de luptă sârbă anti-NATO, la care s-au raliat chiar şi oponenţii politici ai lui Miloşevici. Anihilarea opoziţiei anti-Miloşevici, ca urmare a declanşării bombardamentelor împotriva Iugoslaviei a fost atât de evidentă, încât ea a fost sesizată şi comentată de aproape toată mass-media internaţională, o voce distinctă şi pertinentă în acest sens fiind cea a jurnalistului BBC transmiţând din Belgrad, John Simpson.
Continuarea pe historia.ro
