Avem peste 800.000 de oameni cu dizabilități în România, mai bine de 97% trăind în familii sau independent. Așadar, în această direcție ar trebui să se îndrepte mecanismele de protecție sociale ale statului, către integrarea și protecția reală a oamenilor, nu pe proiecte inutile, concepute din birou, pe care s-au tocat deja milioane de euro.
Să ne îndreptăm atenția către procentajul de 3%, aparent insignifiant, oameni cu probleme grave de sănătate care trăiesc în centrele sociale.
Există lucruri mai cumplite decât moartea: pierderea condiţiei umane, dezumanizarea, scria George Orwell în celebrul său roman „1984”. Ficțiunea literară se potrivește situației apocaliptice, lipsei de profesioniști și mai ales de bun simț elementar, din instituțiile sociale gestionate de statul român în anul 2020.
Desigur, sărăcia generează mizerie și boală. Însă când lipsa de resurse financiare e dublată de indolență, rezultatul se dovedește dezastruos pentru acești oameni care au nevoie de ajutor permanent și care sunt condamnați de autorități la neputință pe viață.
Te întrebi, chiar dacă pare cinic, ori conspiraționist, dacă nu cumva există interesul tacit de a perpetua politic o exterminare lentă, mizând pe lipsa de reacție a societății civile.
Altfel, nu poți accepta pur și simplu tratamentul aplicat acestor oameni, nu poți explica imaginile șocante care populează mass-media, dacă ar fi să amintim doar masa de prânz de la Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihică Plătărești/Călărași: pâine înmuiată, amestecată cu salam și margarină. Jalnice resturi alimentare, aruncate prin farfurii, cu mențiunea că mâncarea trebuie pasată.
În același registru al neputinței, se înscrie și situația de la Sighetul Marmației, făcută public de două ong-uri. Oamenii cu dizabilități erau legați cu cârpe și închiși în cuști de plexiglas. Ori tragedia din august 2019, de la Săpoca, când șapte oameni au fost omorâți. Au fost atâtea victime, însă problemele din centrele menționate nu numai că nu au fost rezolvate, dar au fost abandonate după mai puțin de o lună.
Iată de ce lipsa de omenie concurează cu incompetența în domeniul complex al handicapului grav.
Ministrul Muncii, Violeta Alexandru, recunoaște că sistemul românesc de îngrijire a persoanelor cu dizabilități este unul deficitar, care se confruntă atât cu o lipsă de specialişti, cât şi cu o problemă de atitudine. Este foarte bine că pledează pentru desființarea „centrelor de tip clasic”. Această demolare instituțională trebuia să aibă în anii ʼ90 și acum am fi fost departe. Însă nu ne dăm seama ce va pune în loc.
Externalizarea serviciilor și pasarea lor către ong-uri, fără o strategie solidă în spate, poate să spulbere și fărâma de interes din acest sistem depășit și total nefuncțional.
Există un program agreat la nivel european, care funcționează bine în alte țări, cu mini-centre de cel mult 50 de beneficiari, un fel de locuințe protejate, corect administrate din punct de vedere social și medical. Doar că la noi, lipsa de finanțare înăbușă ideile bune. Tare mă tem că soluțiile pentru persoanele cu dizabiltăți vor rămâne și anul acesta la stadiul de promisiuni.
