Exemplu, sună un domn nemulțumit și revoltat ca o mașinărie care împroașcă soluție dezinfectantă a dat și pe spațiul verde în trecerea ei pe stradă. Și că nu e bine, știe el, clar, ăștia sunt niște nemernici amatori în intervenția de protejare. Pe bune? Asta ar fi fost prima mea reacție pe care, firește, mi-am cenzurat-o imediat. Mi-am dat seama că domnul respectiv era genul care ar fi urlat la fel și dacă nu se dădea soluție deloc. Omul e ca în bancul cu miliardarul și donația către cei din satul său natal. Îmbogățitul a vrut să dea ceva comunității din care a plecat și a instituit fiecărui sătean o rentă lunară de 100 de dolari. Banii au venit negreșit, bă, ce om bun îi consăteanul nostru. Azi așa, mâine așa, trec anii, și-n plină criză economică binefăcătorul îi anunță că nu le mai dă suta aia lunar ci doar 50, că nu mai are de unde, i-au crescut cheltuilelile, fetele se duc la școli scumpe.. Sătenii revoltați! Băăă, ăsta își dă copii la școală pe banii noștri?
Trist dar adevărat. Bătălia-i pierdută pe moment, unii dintre noi au în ADN bine întipărit acel să ne dea, să ne facă, noi trebuie să primim. Și oricum nu-i bine, nu-i îndeajuns, nu e corect. O asemenea gândire, combinată cu o pseudoiștețime este periculoasă în societate. Pentru că poate fi molipsitoare și aproape imposibil de vindecat din mentalul colectiv. Basmul cu Cănuță om sucit se trage din seva poporului, nu e o ficțiune, ci o constatare a unui fin observator. Noi, ca nație, am cam stat cu mâna întinsă la unii și alții care au trecut peste noi. Așa a fost istoria, ne-am făcut frate cu ăla negru până am trecut puntea. Ba e caldă ba e rece. Să se dea, dar nu la toți! Nu-i nimic că fură, dar a făcut și ceva pentru noi! Lasă-l că e băiat bun, ce dacă a băgat mâna până la cot? Merge și așa. Și dacă nu merge, huoooo!
Da, mai avem mult de transformat societatea. Depinde de mulți factori să reușim. Totuși, zic, să se dea să ajungă la toți! M-am sucit, să-mi dea doar mie! Auleo! Și eu sunt Cănuță?