Meritul pentru această stare de imponderabilitate existențială nu îl au, așa cum s-ar putea crede ușor, exclusiv autoritățile. O doză oarecare de sinceritate ar trebui să ne facă să recunoaștem că mai toți avem o contribuție, atât cât poate fi făcută o generalizare în acest context, la construirea unei imobilități sociale greu de identificat în alte părți ale lumii.
Să luam ca studiu de caz campania de vaccinare împotriva Covid-19. În iarna, când încă aveam secțiile ATI pline cu bolnavi care nu știau dacă vor scapa cu viața în lupta cu noul Coronavirus, iar campania de vaccinare luase startul peste tot în lume, autoritățile de la București enunțau cifre și obiective care aveau darul să-l liniștească și pe cel mai sceptic dintre români.
În ianuarie, de exemplu, premierul Florin Cîțu se felicita singur pentru succesul campaniei de vaccinare și, impulsionat de cifrele momentului, declara triumfalist că în septembrie România își va fi vaccinat deja peste jumătate din populație, adică mai mult de 10 milioane de persoane.
În primăvară același premier ne anunța la fel de optimist că la 1 iulie vom avea cel puțin 5 milioane de persoane vaccinate și până în toamnă paria că România va trece de pragul de 70% din populație imunizată. Adică necesarul pentru a putea spera că un viitor val al pandemiei nu va lovi, din nou, în plin în populație.
Suntem la jumătatea lunii iulie și România se află pe penultimul loc în topul țărilor din Europa la numărul de persoane vaccinate. Majoritatea statelor din UE și-au imunizat între 60 și 90% din populație, în timp ce România se află la mare distanță cu doar 30% din adulți vaccinați.
Spre eterna noastră mândrie doar Bulgaria are o campanie de vaccinare mai slabă, cu doar 18% din populație vaccinată împotriva Covid-19. Pentru a stimula campania de imunizare, Grecia și Franța au decretat vaccinarea personalului medical obligatorie. La București din nefericire cea mai mare îngrijorare este în prezent care și cum se va alege în fruntea partidului care conduce alianța de guvernare.
În concluzie, deși suntem cei mai expuși în fața unui iminent val 4 al pandemiei de Covid-19, principalele noastre preocupări sunt cu totul altele decât cele care ar trebui să ne apere în fața unei amenințări mai mari periculoase și mai imprevizibile decât tot ce am trăit până în prezent.
Este acesta eșecul exclusiv al autorităților de la București sau e și vina populației care refuză să conștientizeze pericolul care stă să lovească dintr-un moment în altul? Dincolo de retorica subînțeleasă a întrebării, drama pe care ne-o pregătim singuri are ca principali actori întreaga populație a României.
Pentru că oricât de multă iresponsabilitate și amatorism ar exista în instituțiile responsabile cu imunizarea populației, există și o doză de responsabilitate care ar trebui să se manifeste din interiorul societății. Cu atât mai unită și activă cu cât instituțiile și autoritățile statului sunt rupte de realitate și își urmăresc scopuri paralele interesului general al populației.
Dar să nu facem un capăt de țară din asta. În toamnă, când noile tulpini Covid-19 vor lovi în plin populația nevaccinată, sunt convins că vom găsi rapid un țap ispășitor pentru tragedia care ne va fi luat, pe neașteptate, prin surprindere.
Pentru o astfel de fugă avem un talent înnăscut și suntem experți în a găsi vinovați acolo unde nimeni nu s-ar fi gândit să caute.
