După Primul Război Mondial, Palestina, anterior parte a Imperiului Otoman, a intrat sub mandat britanic. Britanicii au încercat să limiteze așezările evreiești, dar sentimentele față de cauza evreiască au crescut, mai ales în SUA, după descoperirea lagărelor de exterminare naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În 1947, Adunarea Generală a ONU a propus ca regiunea Palestinei să fie împărțită între un stat arab și unul evreu, cu Ierusalimul ca centru internațional. Această propunere a fost întâmpinată cu reacții mixte: națiunile arabe s-au opus, în timp ce sioniștii au salutat-o. Aceasta a condus la izbucnirea unui război civil între arabi și evrei, amintind de tumultul produs de divizarea Indiei și Pakistanului. Pe 14 mai 1948, în contextul acestui haos, sioniștii au declarat nașterea statului Israel, recunoscut rapid de SUA. A urmat războiul dintre Israel și națiunile arabe învecinate, cunoscut sub numele de Primul război arabo-israelian.
Deși statul evreu, Israel, a venit la viață, nu s-a format niciun stat arab palestinian. Aceasta s-a datorat, în parte, lipsei de organizare și resurse ale palestinienilor, care s-au bazat pe sprijinul militar din partea Siriei, Iordaniei, Irakului și Egiptului. În urma acestui război, Ierusalimul a fost împărțit între Israel (partea de vest) și Iordania (partea de est).
Gaza, în conformitate cu planul ONU, trebuia să facă parte din statul arab. Cu toate acestea, în urma formării statului Israel în 1948, mulți arabi s-au refugiat în Fâșia Gaza pentru a scăpa de violențele și tulburările din regiune. Acești oameni au devenit cunoscuți ca refugiați palestinieni.
O forță semnificativă care a luat naștere în urma acestor evenimente a fost Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) sub conducerea lui Yasser Arafat. În ciuda inițierii unui război de gherilă împotriva Israelului, Arafat a ajuns la concluzia că o soluție militară este inutilă și a căutat o soluție diplomatică. Pe de altă parte, Hamas, o organizație politic-militantă cu bază în Cisiordania și Gaza, a continuat să adopte o abordare mai agresivă, având ca scop distrugerea Israelului și crearea unui stat islamic în Palestina.
În 1993, după multe discuții, Guvernul israelian și PLO lui Arafat au ajuns la un acord de pace, cunoscut sub numele de Acordurile de la Oslo. În urma acestora, s-a format Autoritatea Palestiniană (PA), care a preluat administrarea Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza.
Însă, în ciuda acestor acorduri și a evoluțiilor ulterioare, conflictul dintre Israel și Palestina continuă. Recent, purtătorul de cuvânt al Hamas, Khaled Qadomi, a declarat pentru Al Jazeera că operațiunea militară recentă a grupului este un răspuns la atrocitățile pe care palestinienii le-au suferit de-a lungul decadelor. Astfel, înțelegem că tensiunile actuale sunt rezultatul unor răni istorice, nevindecate încă.
Când vorbim despre recentele acțiuni ale Hamas, este important să recunoaștem că nu este doar un grup militant. Este și un actor politic cu o susținere considerabilă și are propriile sale obiective geopolitice. De ce ar opta Hamas pentru un atac atât de îndrăzneț și periculos împotriva Israelului, anticipând represalii majore? În primul rând, rădăcinile istorice ale atacurilor lor subliniază nerezolvarea conflictului dintre Israel și Palestina, cu palestinienii simțindu-se tot mai marginalizați. În al doilea rând, acțiunile lor vizează și schimbarea discursului privind relațiile dintre Arabia Saudită și Israel. Scopul lor este de a plasa problema palestiniană în centrul atenției în orice discuție despre normalizarea relațiilor.
În ceea ce privește victoria în acest conflict, este probabil ca Israelul să aibă avantajul, având în vedere fragilitatea Orientului Mijlociu. Cu un Irak destabilizat și având actori regionali puternici, precum Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, care sunt aliați ai SUA, Israelul pare să aibă avantaj. Deși Palestina primește sprijin din Iran, conflictul Iranului cu Arabia Saudită îi distrag atenția, lăsând palestinienii într-o poziție vulnerabilă.
Războiul dintre Israel și Palestina nu este doar un simplu conflict. Este o luptă încărcată de interese globale, cu diferite facțiuni care luptă pentru control în una dintre cele mai instabile zone ale lumii. Cu toate acestea, având în vedere configurația actuală, Israelul pare să aibă avantajul.
Să nu uităm totuși că Israelul are acorduri cu Iordania și Egipt. În 1994, Israelul și Iordania au semnat un tratat de pace, care a normalizat relațiile dintre cele două țări. În ceea ce privește Egiptul, în 1979, după ani de conflicte și războaie, Israelul și Egiptul au semnat Acordurile de la Camp David, devenind astfel primul stat arab care a recunoscut oficial Israelul. Parte din această înțelegere a fost faptul că Israelul a returnat Peninsula Sinai către Egipt. În plus, Iordania primește gaze naturale din Marea Mediterană datorită acordurilor cu Israelul.
Un alt punct sensibil în relațiile Israelului cu vecinii săi este disputa cu Siria privind Înălțimile Golan. Această zonă are nu doar o importanță strategică pentru Israel, ci reprezintă și o sursă crucială de apă dulce. Israelul a anexat Înălțimile Golan în 1981, o mișcare care nu a fost recunoscută internațional.
Recent, Emiratele Arabe Unite (EAU) și Israelul au încheiat un acord care semnalează o schimbare semnificativă în dinamica regională. Această înțelegere, numită "Acordurile Abraham", a marcat o opoziție comună față de Iran. Nu sunt singurele țări care s-au unit împotriva Iranului; Arabia Saudită este de asemenea un adversar puternic al Iranului. În acest context, Israelul pare să fie într-o poziție favorabilă în regiune, cu aliați importanți și o serie de țări vecine care se confruntă cu propriile lor crize interne.
Problema principală în Orientul Mijlociu nu este reprezentată doar de grupuri ca Hamas sau Fatah sau de chestiunea palestiniană în sine. Israelul pare să aibă o poziție consolidată în regiune, cu vecini precum Libanul aflându-se într-o criză profundă și cu Hezbollah, aliatul iranian, în interior.
Nu este prima dată când vedem tensiuni în această regiune și cu siguranță nu va fi ultima. Israelul este probabil să răspundă la provocări într-un mod mai agresiv decât am anticipa. Un exemplu al schimbărilor geopolitice din regiune este zborul Boeing al Etihad care a aterizat în 2020 pe aeroportul Ben Gurion din Israel, transportând materiale medicale pentru palestinieni, marcând încă o dată semnificația schimbărilor în relațiile dintre țările din Orientul Mijlociu. De asemenea, acordul nuclear din 2015 dintre SUA și Iran a reprezentat o schimbare majoră în dinamica regională, arătând o posibilă înclinare a Washingtonului către Teheran.
