Demonizarea rock and roll-ului în spațiul comunist a început cam odată cu apariția stilului muzical. În 1957, presa de partid și proletcultiștii de frunte tunau și fulgerau împotriva unor presupuși rockeri, a localurilor unde se cânta și asculta rock and roll și împotriva capitalismului degenerat care l-a creat pe Elvis Presley.
Atitudinea ostilă față de rock and roll s-a metamorfozat, treptat, într-un mariaj toxic, în care fiecare partener își urmărea propriul interes: Partidul comunist, pe de-o parte, sponsoriza culturalizarea tinerilor, cu speranța că o poate controla, în timp ce tinerii și instituțiile dedicate lor acceptau compromisul, fie că o făceau activ, formal sau tacit. Până la urma, și vedetele rock din comunism visau să “bifeze” cât mai multe admiratoare și să ducă o viață ușor, fără grijile și îngrădirile unui om al muncii obișnuit. Nu era ceva grav sau neobișnuit dacă pentru a rămâne în circuit erau nevoiți să cânte despre patrie sau pace.
Apogeul relației contradictorii între regim și cultura muzicală a tinerilor a fost atins în anii ’80. Pe de-o parte, prigoana împotriva celor care ascultau rock și emisiunile muzicale de la Radio "Europa Liberă" s-a intensificat, mai ales pe filiera Securității, dar această evoluție nu poate fi separată de faptul că se producea o explozie a fenomenului în sine: anii ’80 au reprezentat și o perioadă de vârf a festivalurilor de rock sezoniere, al diverselor manifestări pentru tineret sub care erau mascate tot concerte rock, al discotecilor și videotecilor. Sigur, aprecierea trebuie interpretată în sistemul de referință al ceaușismului, cea mai retrogradă formă de neostalinism din regiune. Altfel, prin comparația cu majoritatea țărilor comuniste vecine -poate cu excepția Bulgariei și cu siguranță a Albaniei- scena rock din România era mult în urmă.
