Taxa pe urină. "Banii nu au miros". Expresia provine din latină: “Pecunia non olet” și este rezultatul unei măsuri adoptate de împăraţii Nero şi Vespasian, în secolul I d.Hr., mai precis o taxă percepută pe colectarea de urină.
Clasele de jos ale societăţii romane întrebuinţau oale golite apoi în haznale. Lichidul era după aceea colectat din latrine, servind drept un material preţios pentru o serie de procese chimice: era folosit la argăsire, drept ingredient pentru detergenţi, conţinutul de amoniac ajutând la curăţarea şi albirea togilor din lână.
Când fiul lui Vespasian, Titus, s-a plâns de natura dezgustătoare a acestei taxe pe urină, tatăl său a rostit faimoasele cuvinte. Expresia are o largă răspândire şi astăzi, pnetru a arăta că valoarea banului nu este afectată de originile sale.
Taxa pe numărul de ferestre
În 1696, tot în Anglia, a fost instituită, în timpul lui William III, o taxă pe numărul de ferestre ale locuințelor proprii.
Scopul urmărit era să fie impozitați suplimentar persoanele avute, care aveau locuințe mari, cu un număr mare de ferestre, însă efectul a fost diferit: un număr foarte mare de oameni simpli și-au zidit pur și simplu ferestrele locuințelor, refuzând astfel să plătească un impozit stupid pe lumina soarelui.
Reducând sau chiar eliminând numărul ferestrelor din locuință, oamenii au căpătat diverse probleme de sănătate, ca urmare a lipsei ventilației și a luminii naturale.
