Iată textul pe care CTP-ul l-a publicat pe contul de Facebook:
"CV Tudor a făcut bine
Este zicerea „despre morți numai de bine” creștinească?
Așa ar părea, dacă o socotim în cadrul iubirii de aproape și a întoarcerii obrazului celălalt pentru palme. Dar să ne gândim, ce înseamnă „numai de bine”? Înseamnă ștergerea tuturor păcatelor comise de respectivul în timpul vieții. Prin simplul fapt că a dat ortul popii, omul rămâne curat ca argintul strecurat.
Însă cine poate să acorde iertarea păcatelor în creștinism? Iisus Hristos, firește. Adică Dumnezeu. Sau, întrucât Domnul nu poate coborî prea des printre noi, împuterniciții Lui pe Pământ, preoții. Orice iertare de păcate dată de altcineva e nulă și neavenită, ba chiar e o apostazie, o abatere de la religia creștină.
Și atunci, cum poate doamna Moarte să te spele de păcate? Nu face parte din Sfânta Treime, nu e o divinitate tutelară în creștinism, n-are nicio calitate în direcția asta.
De altfel, dictonul inițial aparține păgânătății romane, „De mortuis nil nisi bene”, nu vreunui creștin.
Și totuși, sub lozinca „Așa e creștinește”, despre CV Tudor am văzut și auzit vreme de trei zile tot numai binele și toată plângerea lumii la televizor. Cât privește răul monstruos vărsat de omul ăsta peste România, publicitate și revenim.
Drept care, deși nu sunt un bun creștin, dar mă orientez, voi vorbi și eu despre binele făcut de CV Tudor.
Prin februarie 1990, când am ajuns în redacția Scânteii, rebotezată Adevărul, vechii slujbași ai organului Partidului nu prea mergeau pe mijlocul coridoarelor pe care puteai să bagi un tanc, se prelingeau pe lângă pereți. Le era frică să nu fie dați afară sau chiar arestați, ca CPEx-ul, se uitau la mine, pentru că nu știau de unde să mă ia, ca la un înger exterminator, le era frică și de umbra lor.
Asta a ținut câteva luni. Când a apărut România Mare, trebuia să le vedeți fețele. O citeau cu nesaț, până o zdrențuiau, le râdeau ochii în sfârșit înseninați la auzul vocii lui CV Tudor, care destrăma întunericul și brambureala sinistră a „libertății” și „democrației”. Credeau din toată inima în deviza adoptată de revista lui CV Tudor, „Vom fi ce-am fost și mai mult decât atât”.
Acelor oameni, Vadim le-a făcut mult bine.
Apoi, în anii care s-au scurs, Tribunul a adus binele și fericirea mulților români al căror cel mai puternic sentiment e dorința de mai rău. Caragiale le face o descriere de neuitat în schița „CFR”. Doi stâlpi de bodegă se distrează copios pe seama unui partener de halbe, funcționar CFR, pentru că omul povestește, părând idiot, cum vine consoarta lui cu „șeful”, bărbat bine, în aceeași cușetă a vagonului de dormit. Promiscuitatea afișată a acestui adulter grotesc îi umple de satisfacție pe cei doi, care bat „încornoratul” pe umăr și îi comandă încă un rând. La final însă, stupoare, aflăm că e vorba de nimeni altcineva decât fratele soției, cumnatul „idiotului”. Dezumflați, mofluzi, căzuți în depresie, cei doi îl privesc acum aproape cu ură, aruncându-i un „Nu mai ai niciun haz...”.
Aceștia sunt românașii, mulți și ei, care, dacă există două posibilități în legătură cu o persoană, mai ales publică, una de bine și una de rău, de foarte rău, o vor din tot sufletul pe cea rea. Simpla ei rostire sau scriere le îmbunătățește circulația, le crește tonusul, le ameliorează tranzitul intestinal. Nicio dovadă nu le va putea răpi convingerea că e adevărată.
Vadim i-a făcut întotdeauna fericiți.
Jurnaliștii care au realizat emisiuni de televiziune cu el au avut nesmintit rating mare. Cu fiecare minciună ordinară, cu fiecare calomnie încremenitoare, insultă, amenințare, abjecție debitată de Domnu Tudor, creștea și salariul televizistelor, care chiar ar trebui să meargă să-i aprindă o lumânare.
În anul 2000, Vadim le-a oferit tinerilor posibilitatea să-și pedepsească părinții. Cei care aveau atunci 20-30 de ani, și îl votaseră pe CV Tudor în primul tur al prezidențialelor, în număr înspăimântător de mare, erau adolescenții din decembrie `89, ieșiți în stradă, în fața gloanțelor, deși ai lor încercaseră din răsputeri să-i țină în casă. Cu prețul vieții, ei le dăruiseră părinților o țară.
România anului 2000 era creația părinților, nu a copiilor. Iar tinerii au spus: „Asta ați făcut voi cu darul nostru însângerat? Bine, îl votăm pe Vadim!”.
Iar politicienii... Ar fi trebuit să-i pupe coșciugul în semn de recunoștință. Ion Iliescu și Petre Roman pentru că, după ce i-au dat spațiu tipografic, hârtie și sediu, CV Tudor a pus tunurile cu rahat pe Corneliu Coposu și Ion Rațiu. Datorită lui, Nicolae Văcăroiu a supraviețuit ca premier în „patrulaterul roșu” 4 ani, cei mai negri economic din istoria postdecembristă, cu fabrici arzând gazul de pomană sub supravegherea muncitorilor în șomaj nedeclarat, producție pe stoc și inflație structurală 200%.
După primul tur al prezidențialelor din 2004, la auzul veștii că Vadim Tudor se retrage din cursă, Adrian Năstase l-a sunat și l-a rugat să se mobilizeze la luptă împotriva lui Băsescu. Vadim l-a ascultat și s-a mobilizat – că PRM l-a votat pe Băsescu e un detaliu neînsemnat al istoriei.
Iar astă-toamnă, punându-și iscălitura alături de cea a generalissimului Gabi Oprea, Vadim Tudor l-a susținut pe mongoloidul (apud CVT) V. Ponta pentru președinția României. Că nu s-a ales Ponta nu importă, gestul contează.
În fine, ultimii dar nicidecum de pe urmă, sunt bunii români. Ca ce și cum există ei, habar n-am. Știu cum poate fi cineva bun inginer, medic, jucător de tenis sau șofer de tir, bun părinte, coleg sau cetățean, dar în ce constă performanța de a fi român nu pot să-mi dau seama. Dacă e vorba de a te înfășura în tricolor ca să apari la televizor, de a zbiera mai tare decât toți „Hai, România!” și a-i înjura cu sete pe dușmanii neamului românesc, bozgorii, jidanii, românii trădători și conspirația mondială, atunci bun român poate fi și un bețiv, puturos și iresponsabil, care și-a părăsit familia și nu e în stare să facă nimic serios. E singura și sigura lui șansă de a pretinde că e bun la ceva. Și, pe asta, i-o oferă generos și din plin, Vadim.
Vedeți ce mulți sunt cei umpluți de bine de către marele Vadim?...
Și ei n-au dispărut odată cu el.
Își așteaptă noul binefăcător".