Gândul zilei
„Să nu gândim abstract, de exemplu: Of, ce-o să fac mâine, că trebuie să ajung acolo şi trebuie înainte de acolo să merg dincolo, şi cum o să ajung… Pune un: Doamne! Şi gândul tău a devenit rugăciune. Doamne, cum o să ajung acolo, că trebuie înainte de aia să merg dincolo şi nu ştiu cum o să fac, ajută-mi, Doamne! Şi-a devenit rugăciune. Şi nu-i mai puţin importantă, nici mai puţin lucrătoare decât ceea ce numim, în general, rugăciune.” – Părintele Rafail Noica
Știai că?
Ce simbolizează culorile veşmintelor şi când se îmbracă?
Fiecare veşmânt are un simbolism propriu, la fel, există anumite culori, care au anumite semnificaţii. Sunt folosite în general şase culori liturgice: alb, verde, purpuriu, roşu, albastru şi auriu. Având o semnificaţie liturgică, la unele sărbători, se optează pentru anumite culori.
Albul reprezintă curăţenia şi puritatea luminii harului lui Dumnezeu. Veşminte de culoare albă se îmbracă, de obicei, la Praznicele Botezului Domnului, Schimbării la Faţă şi Învierii Domnului. Verdele simbolizează culoarea vieţii şi a Sfântului Duh. Se îmbracă veşminte de culoare verde la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, iar în unele zone şi la sărbătoarea Floriilor. Roşul închis, purpuriul, ne duce cu gândul la Sângele lui Hristos, vărsat pe Cruce, dar şi la sângele martirilor. Veşminte de culoare roşu închis se poartă la sărbătorile sfinţilor martiri, la Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi la Crăciun, în acest caz, culoarea roşie aducându-ne aminte de Naşterea Mântuitorului. Albastrul predomină la sărbătorile Maicii Domnului (Întâmpinarea Maicii Domnului sau Buna Vestire). Culoarea aurie semnifică bogăţia darurilor Sfântului Duh, de aceea este o culoare predominantă a veşmintelor liturgice. Negrul este, în mod tradiţional, culoarea slujbelor funebre. Este o culoare de dată mai recentă în veşminte şi simbolizează pocăinţa şi întristarea. Se folosesc veşminte cernite în timpul Postului Sfintelor Paşti.
Pilda zilei
Te cunoşti pe tine însuţi?!
O femeie care era pe cale de a muri din pricina unui cancer hotărâse să-şi dedice ultimele zile ale vieţii cunoaşterii de sine. Și cugeta așa:
“Am început să mă ocup de gândurile ce-mi trec prin cap, de obiectele pe care le aleg, de lucrurile pe care le îndrăgesc, de cărţile pe care le citesc, de cei ce mă înconjoară.
Am înţeles că toate acestea erau un reflex al meu şi spuneau câte ceva despre mine. Astfel am cunoscut o persoană extraordinară: pe mine însămi.
Dar, ceea ce am învăţat mai de preţ, după ce am priceput că aveam să le părăsesc pe toate, este faptul că tot ce aveam era în fapt propria-mi persoană, ceea ce sunt.
Sunt pe cale de a muri de cancer, dar niciodată nu am fost aşa de vie şi fericită ca acum“
Din nefericire începem să vedem cu alți ochi viața noastră doar în împrejurările în care ajungem să avem nevoie de Dumnezeu și de aproapele nostru. Abia atunci ni se înduioșează sufletul și începem să ne descoperim sinele, începem să fim mai sensibili, mai înțelegători și deschiși.
Spun sfinții părinți că uneori ceea ce ni se pare a fi o binecuvântare poate ajunge până la urmă să fie un blestem și ceea ce ni se pare a fi un blestem, să devină în cele din urmă o binecuvântare.
Aceasta se întâmplă atunci când mintea, sufletul și educația noastră n-au rădăcina într-o învăţătură creştină corectă la nivel de teorie şi practică. Un creștin adevărat va transforma orice eveniment al vieții lui într-o binecuvântare, dacă va ști să-și ridice sufletul la Dumnezeu cu sinceritate și iubire. Ridică-ți sufletul și inima la Dumnezeu pentru orice greșeală făcută și cu pocăință întoarce-o într-o binecuvântare. Pentru orice situație din viața ta, Dumnezeu va găsi prilej de ridicare și binecuvântare, dacă ai bărbăția să-ți asumi greșeala, să nu te îndreptățești, ci doar să o plângi cu căință și nădejde!
Citește mai mult pe realitateaspirituala.net.
