HISTORIA. Republica de la Ploieşti: revolta contra modernităţii

Contemporanii evenimentului, implicați sau doar spectatori, au încercat să treacă sub uitare faptele, evitând cu delicatețe discuția despre acest episod. Manualele de istorie publicate între anii 1880-1914, dar și multe decenii după aceea, au trecut sub tăcere întâmplarea. Domnia lungă și fructuoasă a regelui Carol I era argumentul forte pentru a minimaliza evenimentele din ziua de 8 august 1870. Exceptând două-trei personaje ploieștene, actori principali ai poveștii, majorității i-a convenit etichetele puse de Caragiale evenimentului: efectele bahice asupra unor participanți, nota comică și neseriozitatea. Dar dacă nu a fost așa...?

Un lucru e cert: pentru a putea înțelege atmosfera epocii şi acțiunile participanților e nevoie să analizăm în detaliu biografiile lor, elementele comune ale acestora, fie că e vorba de „istoricii oficiali”, cum e Caragiale, de personaje-cheie în desfăşurarea faptelor, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada, Candiano Popescu, sau de personaje secundare: Stan Popescu, C.T. Grigorescu, Radu Stanian ori Guță (Grădinaru) Antonescu.
 
Actorii Republicii și lumea lor

Cu excepția lui Brătianu și a lui Rosetti, majoritatea actorilor s-au născut între anii 1830-1840. Ei și-au petrecut copilăria și adolescența într-o lume românească aflată în plin proces de comutare a paradigmei sociale, politice și economice fanariote la cea occidentală. Formarea lor intelectuală are loc sub influența modelelor occidentale, difuzate de curentul cultural al romantismului, de ideile progresiste ale valului revoluționar de la 1848, de marile spirite ale epocii.

Din punctul nostru de vedere, revoluția din 1848 este momentul de referință al acestei generații, născută în deceniul patru al secolului XIX. Iar revoluția pașoptistă a fost, după cum ştim, o acțiune neterminată, eșuată. Ideile ei sunt duse mai departe de participanții care revin în țară după o perioadă de exil, dar și de noua generație care dorește să-și trăiască propria revoluție. Iată de ce Brătianu și Rosetti, aureolați de momentul ’48, dar și frustrați de eșecul acesteia, se află, până prin anul 1875, într-o continuă frondă față de guvernanți, care sunt foști parteneri, precum Cuza sau Kogălniceanu, sau rod al ideilor, acțiunilor lor, cum este cazul domnitorului Carol I. Celor doi lideri pașoptiști li se alătură noua generație, care-i admiră și îi urmează necondiționat, formând gruparea roșiilor sau radicalilor, cum sunt numiți în epocă.

Din generația nouă fac parte și ploieștenii Candiano Popescu, Stan Popescu, C.T. Grigorescu, Radu Stanian sau craioveanul Eugeniu Carada, implicați direct în evenimente. Este o generație ambițioasă, care are credințe, idealuri patriotice. Reprezentanții săi sunt oameni care devorează presa de limbă română ori franceză, care citesc lucrări de istorie şi romanele franțuzești care încep să circule la noi. Se imită Franța până la ridicol. Franţa e modelul lor absolut. Și, cel mai probabil, toți visau să fie faimoși, să devină personalități care să domine societatea, iar lumea să-i admire și să vorbească despre faptele lor. Ei încearcă aceasta prin orice mijloc, chiar și scriind poezii. Eugeniu Carada, Candiano Popescu, Stan Popescu, surprinzător, poate, au cochetat cu poezia[1]. Volumul de poezii al lui Candiano Popescu, publicat în două ediții, se intitulează Când n-aveam ce face; la rândul său, Eugeniu Carada scrie, în 1858, canțoneta populară „Milcovul”, dedicată poporului român, iar Stan Popescu, în cele câteva pagini autobiografice, ne-a lăsat câteva paștișe – Cântarea lui Adam, spre exemplu. Nereușitele lor literare nu-i împiedică să încerce să devină formatori de opinie, prin întemeierea unor ziare sau prin publicarea unor articole cu subiecte din actualitatea politică a vremii. Aici au mai mult succes; de fapt, aici vor cunoaște consacrarea. Eugeniu Carada se afirmă în conștiința publică prin aparițiile din ziarul „Românul”, Candiano Popescu scoate propriul ziar, „Perseveranța”, închis de autorități și redeschis de gazetar sub denumirea „Democrația”. La rândul său, Stan Popescu publică articole în timpul luptei unioniste în ziarul „Vulturul și Zimbrul”, iar pentru ziarul „Românul” trimite în 1863 corespondențe din Italia și Polonia[2]. Prin aceste mijloace, ei se impun în conștiința vremii ca personaje cu o oarecare notorietate națională.

Continuarea pe historia.ro