La Liceul Tehnologic de Industrie Alimentară din comuna ieşeană Țibana, cu clase I - XII, învaţă 242 de copii, cei mai mulţi fiind elevi în clasele IX-XII, iar 200 dintre ei sunt nevoiţi să facă naveta în fiecare zi pentru a merge la cursuri.
Pentru 150 de elevi situaţia este şi mai dificilă, întrucât, pentru a ajunge la şcoală, trebuie să meargă pe jos, zilnic, cel puţin opt kilometri, dar există cazuri în care distanţa este aproape dublă - un drum dus-întors până la unitatea de învăţământ durând peste trei ore, pe marginea şoselei, prin câmp şi prin pădure.
Copiii pornesc dis-de-dimineaţă spre şcoală şi mai ajung acasă târziu, la amiază. Iarna drumul este şi mai anevoios, uneori zăpada ajungându-le până la genunchi. În astfel de momente, mulţi dintre ei se gândesc să renunţe la cursuri. Unii au făcut-o, alţii însă îşi doresc să înveţe în continuare.
Este o dimineaţă geroasă. La liceul din Ţibana, într-o sală de clasă modernizată, cu bănci din lemn lucioase și cu o tablă neagră pe care zgârieturile cretei încă nu se disting, patru elevi își suflă-n pumni, încălzindu-și obrajii înroşiţi de vântul aspru. Tocmai au ajuns la școală, mergând nouă-zece kilometri pe jos - cam 90 de minute - din Vadu Vejii, cel mai îndepărtat sat al comunei. La sfârșitul orelor, ei vor parcurge același drum înapoi, tot pe jos, prin frig.
"Până la urmă, părinții ne înțeleg dacă alegem să renunțăm la școală", spune Mirela Onofrei, în vârstă de 16 ani, elevă în clasa a XI-a.
Fata își aduce aminte de o iarnă grea, din urmă cu câțiva ani, când ea și alţi patru copii care învățau dimineața au fost nevoiţi să îşi croiască drum prin zăpada care le ajungea până la genunchi şi acoperea uniform drumul.
"A fost iarna aceea în care a nins atât de tare încât nici căruțele nu mai mergeau spre noi, ca să facă urme prin care să pășim. Am făcut noi până la urmă cărare, unul în spatele altuia", povestește fata.
De la Vadu Vejii la Ţibana, copiii trebuie să meargă pe marginea şoselei, să străbată un sat, Runca, să parcurgă o cărare îngustă prin câmp, pentru a mai scurta drumul, apoi prin pădure.
Programul Mirelei începe dimineața, înainte de ora 6.00. Se trezeşte, mănâncă, iar la 6.30 își ia ghiozdanul pregătit cu o seară înainte și pleacă pentru a putea ajunge la şcoală până la 8.00, când încep orele.
Fata mai povestește că în unele dimineți de iarnă a ajuns atât de înghețată, după ce a străbătut cei nouă kilometri de acasă până la școală, încât la prânz, când trebuia să se întoarcă, picioarele încă îi erau amorțite.
"Atunci când plouă ne luăm cizme, dar uneori nici alea nu ne ajută fiindcă este noroi până la genunchi, trece de cizme, ne murdărim și ne udăm toți", mai spune fata.
Lavinia Livadaru, elevă în clasa a IX-a, se consideră norocoasă pentru că învață după-amiază şi nu trebuie să se trezească de dimineaţă, însă se plânge că la întoarcerea acasă, mai ales toamna sau iarna, soarele a apus demult și întunericul e așezat deja peste câmpul și pădurea pe care trebuie să le străbată. Mai vine uneori cu câțiva colegi din sat, dar dacă se întâmplă ca aceștia să chiulească, Lavinia se întoarce singură.
Fata povestește că, uneori, ea şi alţi colegi sunt duşi până la asfalt de câte o căruţă care mai pleacă din sat.
"La început era mai greu pentru că nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam cu cine să vin, acum mai am prieteni, colegi. Așa le-a fost și mai ușor părinților știind că nu mai vin singură, pentru că la început venea fratele meu cu mine", povestește fata. Fratele ei este mai mare și învață acum dimineața, cei doi întâlnindu-se de multe ori pe drumul spre casă.
Pentru trei elevi de la liceul din Ţibana situaţia este şi mai grea - ei trebuie să străbată pe jos, până la şcoală, aproximativ zece de kilometri. Nici părinții și nici profesorii nu pot explica "de unde își trag ambiția" aceşti copii să vină la școală.
Cei trei locuiesc la capătul satului Vadu Vejii, mai departe decât Lavinia sau Mirela, care au casele aproape de lizieră. Printre ei se află și Andrei Preda, un băiat scund, cu obrajii îmbujoraţi. Andrei întârzie mai mereu la școală, dar spune că profesorii îl înțeleg. Acum, în clasa a X-a, băiatului îi este mai greu decât anul trecut, când avea un grup de copii cu care pleca spre școală. Anul trecut, mergea și cu fratele său, de-o vârstă cu el, dar acesta a renunțat la şcoală.
"Prin câmp nu e nicio casă, nimic, doar câmp cât vezi cu ochii. E foarte mult de mers și foarte rar ne mai duce câte o căruță. Ce să zică părinții când s-a lăsat fratele meu de școală? L-au lăsat în pace, dacă el n-a mai vrut... Sunt cel puțin 30 de băieți în sat care veneau, dar au renunțat la şcoală", spune băiatul.
Rata abandonului la liceul din Țibana crește în funcţie de numărul de kilometri pe care copiii trebuie să îi străbată. Reprezentanții școlii spun însă că numărul de abandonuri s-a mai redus, că iarna profesorii nu le cer copiilor imposibilul și le mai motivează din absențe, existând elevi care ar vrea să vină la cursuri, dar nu mai pot ajunge din cauza condiţiilor meteo.
La rândul lor, părinții îi împing de la spate pe copii, dar nu îi pot obliga să meargă la şcoală. Cristina Nicolae Crețu are o fată în clasa a X-a pe care o trimite la şcoală în fiecare zi. Fiica ei trebuie să meargă pe jos opt kilometri, din Palanca până la liceul din Țibana. Femeia spune că este îngrijorată din cauza distanței, dar și din cauză că fata se întoarce pe întuneric, pe jos, acasă. "Așa e tot timpul la noi. Cum plouă, cum începe jalea. Când noroiul e foarte mare, adică de fiecare dată când plouă un pic mai tare, copiii iau cizmele de cauciuc până la intrarea în Țibana și le lasă acolo la cineva în sat, apoi își iau pantofi de schimb și adidași. Anul trecut a fost zăpadă până mai sus de genunchi, dar tot se ducea. Am un băiat care a terminat doar zece clase și unul care e în clasa a V-a. Pe ei îi mai trimit cu căruța până aproape de pădure și mai merg și câteva fete din sat, ca să aibă grijă unul de altul. Ați văzut ce grozăvii sunt prin alte părți unde pe fete le urmăresc băieții. E cumplit noaptea prin pădure", spune femeia.
Lidia Ivan, din Vadu Vejii, care are doi băieți în clasa a IX-a, spune că sunt ierni în care trebuie să le cumpere și câte patru-cinci perechi de ghete băieților, din bursa pe care aceștia o primesc de la școală.
"Trec prin ele de parcă ar fi din carton. Ne temem uneori şi când e vreme bună când pleacă de acasă, că dacă ziua se strică s-ar putea să nu se întoarcă. Avem doi băieți, e greu, drumul este lung, dar nu vrem să renunțăm la școală. Nici noi, nici ei. Sunt ani în care trebuie să le cumpărăm la amândoi patru-cinci perechi de ghete. La cât merg pe jos le rup pe toate", explică Lidia Ivan.
Femeia spune însă, hotărâtă, că nu va renunța să își trimită copiii la școală, atât timp cât vor vrea și ei să meargă, aceasta fiind singura lor șansă de a ieși din sat și de a-și face un viitor: "Ne-am luptat să nu se ajungă la așa ceva. Nu se știe niciodată în viață, poate, avâd carte, ai și o șansă. Nu vrem să dăm în spate, sperăm mereu la mai bine și nu vrem să fim din nou analfabeți".
Şi părinţii din Domnița, un sat lung care se întinde de-a lungul șoselei, spun că îşi fac griji pentru copii, pentru că pot fi loviţi de maşini. "E un sac sărac în general. E lung, deci pot să meargă copiii fie patru fie opt kilometri, dar trebuie să vină pe marginea drumului, nu sunt trotuare, nu sunt cărări, vin pe asfalt. Mă mir că nu s-a întâmplat nicio grozăvie până acum, pentru că mașini nu se poate spune că nu circulă și drumul e, pe porțiuni, îngust", a explicat Petrică Dieaconu, fost director al școlii, actual lider de sindicat.
Cel mai puţin până la Liceul Tehnologic de Industrie Alimentară din Țibana merg copiii din satele mai aproapiate - Poiana Mânăstirii și Poiana de Jos. Până la şcoală fac cel mult trei kilometri. Cei mai mulţi dintre copiii din cele două sate sunt elevi în clasele I-IV.
Conform datelor școlii, patru copii din clasa a IV-a vin pe jos trei kilometri din cele două sate mai apropiate, iar 12 elevi din clasa I sunt aduşi de părinți. La Țibana vin elevi de la Palanca, de la opt kilometri depărtare, Alexeni, cinci kilometri, Runcu, șase kilometri, Gârbești, patru kilometri și Vadu Vejii, între opt şi zece kilometri.
Directorul liceului, Roxana Popa, spune că în comună nu există niciun microbuz pentru transportul elevilor, în pofida cererilor repetate pe care conducerea unității de învățământ le-a trimis Inspectoratului Școlar Judeţean și, împreună cu această instituţie, către Ministerul Educației.
Reprezentanții liceului afirmă că ar fi suficientă și o mașină, pentru că satele, împrăștiate pe culmea unui deal, sunt aproapiate între ele, distanţa către comuna Ţibana fiind mai mare.
"Ne-ar fi suficient și unul singur, chiar dacă avem copii mulți, ajustăm programul. Însă, în 2012, ultima dată când existau câteva microbuze care puteau ajunge și la noi, au primit cei de la Miroslava și de la Dagâța. Noi am făcut tot ce era necesar. Momentan suntem cotați de Inspectoratul Școlar Județean ca fiind prima școală care va primi în momentul în care ele vor fi disponibile. Așteptăm, cu sprijinul ISJ, dar nu depinde doar de ei. Din ianuarie am început să trimitem din nou adrese la minister, pentru că, dacă nu le trimiți, ajung să creadă că ți-ai rezolvat problema. Și noi suntem departe de a o rezolva", a explicat Roxana Popa, directorul liceului.
Potrivit reprezentanţilor Inspectoratului Școlar Județean Iaşi, pentru şcolile din judeţ sunt necesare, în total, 57 de microbuze şi este imposibil ca toate solicitările să fie onorate, mai ales că unele mașini care sunt deja împărțite au diverse probleme și trebuie înlocuite.
"Evident că este nerealist să ne imaginăm că toate solicitările vor fi onorate. Oricum, într-o comună mare, un singur microbuz cu 16 locuri este insuficient pentru navetă. Iar într-un județ care are 140.000 de elevi și preșcolari trebuie să existe atenție suplimentară pentru această problemă", afirmă Carmen Gavrilă, inspector școlar general.
