Originile sale sunt legate de o legendă veche de aproape două mii de ani care spune că lebedele cântă foarte frumos chiar înainte de a muri.
Deşi, practic, acest lucru nu e chiar corect, există un sâmbure de adevăr. De exemplu, o anumită specie de lebădă (Cygnus cygnus) emite un sunet puternic în ultimele clipe de viaţă. Şi asta pentru că expulzează tot aerul din plămâni prin traheea sa foarte lungă.
Sunetul a fost asemănat cu cel al unui clarinet la care cântă un sufleur neexperimentat. Nu este, deci, un cântec foarte frumos, dar cel puţin este adevărat că are loc înaintea morţii. Specia respectivă este foarte des întâlnită pe teritoriul Greciei, ceea ce a dat naştere ipotezei că în Grecia Antică, cei care au auzit păsările au exagerat puţin fenomenul şi astfel a luat naştere legenda.
Prima menţiune scrisă a cântecului de lebădă a apărut într-o fabulă a lui Esop, numită „Lebăda şi gâsca": „Un bogătaş a cumpărat de la piaţă o gâscă şi o lebădă. Pe prima, pentru a fi gătită la masa de seară iar pe cea de-a doua pentru a-i asculta cântecul. Când bucătarul a trebuit să ucidă gâsca, a confundat cele două păsări, pentru că era întuneric şi a prins din greşeală lebăda. Aceasta, simţind ameninţarea morţii a început să cânte şi prin vocea sa a reuşit să se salveze."
O altă menţiune poate fi găsită în opera lui Eschil „Agamemnon", scrisă în 450 î.Hr: „Iată cum zace alături de iubita sa, după ce aceasta a cântat ultima sa elegie , asemenea unei lebede".
Ideea lebedei care cântă înaintea morţii apare în nenumărate alte opere ale literaturii clasice, în poezie sau muzică, chiar şi în diaologurile lui Platon, scrie Descopera.ro.
