Acest referendum deturnat și uzurpat de puterea politică de la București, adică de Liviu Dragnea, acolițîi lui și guvernul pe care îl folosesc în scop oligarhic, a pus temelia pentru scrutinurile cu adevărat importante pentru politicienii puterii de aici și de la Moscova. Urmează alegerile pentru Parlamentul European, cu o miza mai mare că oricând, după un Brexit încă neclar și cu trei state-membre așezate de-a curmezișul modelului clasic european al democrației și statului de drept: Polonia, Ungaria și iată, România.
Un clivaj artificial menținut în viață, la nivelul propagandei politice, e împins în față scenei cu tot mai multă forță: Vest versus Est. L-a hrănit din plin Viktor Orban al Ungariei, care a trecut de la profilul revoluționar din anii 1990 la cel tradiționalist-medieval, în care scopul nu mai e să aduci Europa la ține acasă, ci, din contra, să te debarasezi de toate aceste elemente străine suprapuse esenței naționale.
Discursul oficial este, și la Budapesta și la București, acela care folosește din plin frustrările unei națiuni care nu reușește să iasă din irelevantă în care istoria a plasat-o.
Specularea angoaselor din societate merge mâna-n mâna cu vinderea poveștii în care poporul redevine relevant, fiind, iată, păstrătorul valorilor autentic europene, paznicul creștinismului care a fundamentat Europa, depozitarul adevăratei Europe, cea fără imigranți, refugiați, homosexuali.
Un discurs profund anti-european, care spune că Europa nu mai e de găsit la ea acasă și care cheamă la cruciade tocmai popoarele văduvite de Europa, în anii Cortinei de Fier. Tocmai noi, așadar, cei deturnati de Moscova de la istoria comun europeană, avem astăzi de salvat Vestul. Tocmai Estul este, astăzi, depozitarul autenticitățîi europene.
E lesne de înțeles cui îi folosește această paradigmă până mai ieri retrogradă cu ochiul liber, astăzi vândută politic deopotrivă la Budapesta și București. E o întrebare cum de tocmai națiunile care au fost închise în dictatură comunistă legitimează astăzi, prin vot și/sau apatie socială, regimuri discreționare și anti-europene.
Unul dintre răspunsuri este dat de Ivan Krastev, istoric bulgar, care găsește rădăcina problemelor estice - printre care și ascensiunea iliberalismului și lipsa de compasiune față de refugiați, deși în anii comunismului azilul politic primit în țările vestice a fost esențial - în 1990 și așteptarea esticilor de a fi așezați la masă de onoare și îngrijiți de mai norocoșii vestici, cei care și-au abandonat totuși frații totalitarismului de sorgine sovietică, vreme de jumătate de secol.
O poveste veche, așadar, a resentimentului, alimentat artificial în ultimii ani și care a produs o nouă semantică a dușmanului, pe modelul celei marxiste: dușmanul e în interior și e cel care sapă la temelia tradițiilor nostre milenare.
La prima vedere, e greu de jucat fățiș, la București, euroscepticismul. Românii sunt printre cei mai încrezători în beneficiile apartenenței la UE, iar încrederea în instituțiile europene o devansează cu lejeritate pe cea în instituțiile autohtone.
Scepticismul e mai degrabă antiguvernamental decât antieuropean. Problema este că acest guvern fără mare legitimitate socială - în condițiile unui absenteism cronic la alegerile parlamentare - nu are nicio pudoare în a confisca instituții, deturnandu-le de la rostul lor social, pentru a împlini voință unui lider politic, Liviu Dragnea.
Citeşte continuarea acestui articol AICI!
