Şi în superstiţia deochiului funcţionează principiul medical că „este mai uşor să previi decât să tratezi”. De altfel etnologul Gh. F. Ciauşanu concluzionează că ţăranii de acum 100 de ani priveau deochiul ca pe o boală cauzată, ca toate bolie de un spirit rău.
Cel mai bun leac, în accepţiunea unanimă a experţilor, este firul roşu, tradiţie care vine de peste 3.000 de ani. „În satele Moldovei, se crede că tot copilul nebotezat trebuie să poarte la mână o aţă roşie, ca să-l apere de diavolescul deochi până când va primi taina botezului întru Hristos”, explică etonologul Adrian Romanescu.
Aţa roşie ar fi cam singura „amuletă” cumva tolerată de Biserică, care nu neagă deochiul, însă crede că acesta poate fi combătut mult mai eficient cu o cruciuliţă şi cu rugăciuni. Majoritatea preoţilor recomandă rugăciunea specială a Sfântului Ciprian, a cărui poveste de viaţă se potriveşte de minune în context: acesta a fost un mare vrăjitor care, apoi, a devenit episcop.
În Oltenia, prevenţia în „cazuistica” de deochi este cea mai complexă de pe întreg teritoriul românesc. Astfel, în Vâlcea exista obiceiul ca nou-născuţilor să li se pună scupat pe buric. În Mehedinţi era de neacceptat ca o persoană cu ochii albaştri (deci nu verzi!) să vadă un prunc înainte de a fi botezat.
În Gorj, copiii nu trebuiau lăsaţi să se uite în oglindă până la vârsta de un an, fiindcă se credea că se pot deochea singuri!
