Solidnews.ro vă propune un serial despre o parte dintre oamenii ce-au condus haotic România sau au exploatat-o economic după 1989, așa cum îi descrie Eugen Mihăescu, grafician și membru de onoare al Academiei Române, fost politician la vârful puterii, colaborator timp de mai multe decenii al celor mai prestigioase publicații din SUA și Europa (sursa: volumul ”Între linii”, editura RAO, ediția 2016; formularea titlurilor din articole aparține redacției Solidnews).
Adevărul despre cum a ajuns Petre Roman prim-ministru și ”dictatura” soției sale Mioara. Cum au apărut oamenii de afaceri după 1989, de tipul ”rechin-parvenit”: studiu de caz, Vova Cohn.
Petre Roman, 76 de ani, este primul prim-ministru al României impus după căderea regimului ceaușist, fost președinte al Senatului, fost ministru de Externe, fost președinte PD, fost senator PNL, candidat în 2020 pe lista PSD pentru CGMB.
Vova Cohn, 77 de ani, este om de afaceri, fost acționar al clubului de fotbal Dinamo.
Context: Ajuns în proximitatea puterii post-ceaușiste condusă la vedere de către Ion Iliescu, cu Silviu Brucan eliminat din cercul decizional, Eugen Mihăescu devine martorul felului haotic în care se administrează guvernarea României, cu un prim-ministru amator în persoana lui Petre Roman, perioadă în care se împarte și infrastructura economică de stat unor oameni de afaceri aleși după criterii absconse, apărând astfel noii capitaliști români. Studiu de caz, Vova Cohn.
(Venit pentru o vizită în România în ianuarie 1990, Eugen Mihăescu ajunge să întâlnească pe rând diferiți membri ai guvernului Petre Roman, impus în decembrie 1989, una dintre primele întâlniri fiind cu noul ministru de externe Sergiu Celac, loc în care le întâlnește pe soția și fiica noului prim-ministru, Mioara și Oana Roman, n.r.)
”Îl cunoșteam din vremea studenției când i se spunea Serghei și tocmai se întorsese de la Moscova, de la școala de diplomație. Era translatorul lui Maurer și ducea o viață de aristocrat, sau așa îmi închipuiam eu când mă invita la el acasă ca să mâncăm fazan vânat de el (de Maurer, care era un mare vânător, n.r.). Mi-am spart și un dinte în alicele rǎmase în carnea, altfel bine preparată, a fripturii. Celac nu era singur în birou. Vizitatoarea sa era o femeie înaltă, destul de solidă, care ținea de mână o puștoaică grăsună și nesuferită, aflatǎ în pragul adolescenței. Copila era îmbrăcată cu pantaloni cu multe buzunare, gen comando, și în picioare avea bocanci, așa că tropăia cu mult zgomot prin cabinet, în timp ce maică-sa discuta cu ministrul de externe. Sergiu s-a bucurat că mă vede, ne-am îmbrățișat,dupǎ care m-a prezentat doamnei, nimeni alta decât soția prim-ministrului, Mioara Roman. Auzindu-i numele, am început sǎ-i cercetez atent fața încercând să recunosc, în trăsăturile aspre și deformate de vârstă, timida și drăguța fată pe care o cunoscusem cu ani înurmǎ. Mioara Georgescu era fata unui ambasador, trimis de comuniști, pe vremea când încă mai aveam rege, în țările arabe. În 1967,când am ajuns eu în Elveția, taică-său era ambasadorul României în confederație. Mioara era sora mai puțin interesantă a Rodicăi Georgescu, cea după care alergau jumătate din bărbații Bucurestiului. Mă chinuiam să regăsesc silueta subțire și atitudinea de fată educată la maici, cu ochii veșnic plecați și părul împletit într-o coadă groasă. În fața mea era o femeie acră și arogantă care, fără să se sinchisească de prezența mea, îi dădea ordine lui Celac cu un ton fără apel: ”Să nu uiți de cutare, iar acolo îl vreau pe ăsta și, mai ales, trimite-l dincolo pe Viorel Bucur că, săracul, merită o compensație după ce a mâncat bătaie de la muncitorii din fabrică“. După ce și-a turuit indicațiile, m-a salutat cu jumătate de gură și a plecat luându-și progenitura gălăgioasă. (Mioara Roman dicta ministrului de externe numirile de ambasadori și personal diplomatic, n.r.)
(…)
(ajuns în biroul lui Petre Roman, autorul asistă la felul în care era coordonat Miron Cozma, ai cărui mineri vroiau să o atace chiar pe disidenta clujeană Doina Cornea, n.r.)
S-a întrerupt (Roman, n.r.) pentru că suna telefonul și am asistat la convorbire.
-Da, Miroane! Ce s-a întâmplat?…Aoleu! Nu care cumva sǎ vă duceți la Cluj! Lǎsați-o în pace, mă! Ai grijă!
Nu era greu sǎ înțeleg cǎ, la capătul firului, se afla Miron Cozma, șeful ortacilor din Valea Jiului, care se pregătea sǎ meargǎ la Cluj să-i dea ”un avertisment“ Doinei Cornea, prea vocalǎ pentru gustul celor aflați la conducere. Nu m-am sfiit să intervin și sǎ-i atrag atenția premierului:
- Să nu cumva să se atingă de un fir de păr din capul ei, domnule Roman! Dimpotrivǎ! Lăsați-o să apară cât mai mult la televizor! Cum e ea cu fesul ăla pe cap și cu glasul pițigăiat, așa netelegenică, îi va scoate din sărite pe români. Cred că acesta a fost unul dintre puținele sfaturi pe care le-am dat conducerii FSN-iste a țării pe care l-a și ascultat.
(…)
Îmi plăcea să profit de lungile noastre plimbări (cu Silviu Brucan, n.r.) ca să-l întreb despre personajele pe care le vedeam gravitând în jurul puterii. L-am întrebat cum de a ajuns Petre Roman premier. Mi-a spus că se săturase de agenda de telefon a lui Iliescu (e adevărat, și pe mine m-a impresionat când am văzut-o tronând pe biroul președintelui) pe care o consulta când căuta pe cine să numească într-o funcție.
Auzi, domnule! Voia să-l pună prim-ministru pe Verdeț și mi-a sărit țandăra. M-am opus vehement și atunci Petrică a început să se roage de mine: ”Pune-mă pe mine, Tache! Pune-mă pe mine!“ Agasat l-am întrebat: ”Da’ cine ești tu, mă, ca să te pun pe tine? Cine te cunoaște?” ,,Cum cine? a sǎrit Petre. Eu am condus studenții cu care-am fost în piațǎ, când am împuns oamenii cu furculițele ca să țipe, la mitingul lui Ceaușescu!“
Atunci am râs, dar azi nu mi se mai pare atât de amuzantă scena. Îmi amintesc cǎ acest dialog l-am avut dupå interviul pe care l-a dat pentru The Independent și trecătorii îl priveau cu ură pe Tache, iar cei mai îndrăzneți nu se sfiau să îl înjure. Ziarul România Liberǎ preluase interviul și făcuse mare tam-tam pentru că Brucan îi consideră pe români ,,stupid people“. El a negat că ar fi folosit sintagma, iar la cotidianul britanic a trimis o dezmințire care, bineînțeles, s-a publicat undeva mic, mai la coadă.
(…)
(Mihăescu acceptă invitația lui Roman de a se întoarce împreună din SUA la București, cu promisiunea acestuia că-i va mijloci o întâlnire cu Mitterrand, președintele Franței ce urma să viziteze România, n.r.)
Odatǎ ajunși la București, nici nu știu cum m-am trezit la Petre Roman acasǎ. Cred cǎ, fiind grǎbit sǎ ajungǎ la ambasada Franței, la recepția prilejuită de vizita lui Francois Mitterrand, Petrică s-a gandit cǎ ar fi bine sǎ se schimbe. Eu îmi închipuiam că mǎ va lua și pe mine cu el, doar m-a rugat sǎ-l aștept în birou până se îmbracă, și am rămas perplex când am văzut că pleacă și nu-mi spune nimic. Incidentul care a urmat ar fi trebuit să-l percep ca premonitoriu pentru ceea ce avea să mi se întâmple în România. Apariția mea neașteptată în casa lui Roman, faptul că plecase fără mine, mă punea într-o situație penibilă. În plus, după o călătorie incomodǎ de șapte ore, aveam nevoie să merg la baie. Am întrebat-o pe Mioara Roman unde se aflǎ toaleta și ea m-a îndrumat undeva pe hol, la parterul vilei. Acolo mǎ aștepta o surprizǎ mai mult decât neplǎcută: WC-ul era infundat si plin pânǎ la capac. I-am spus gazdei mele cǎ toaleta este de nefolosit si ea m-a trimis imperturbabilǎ la etaj. Am gǎsit baia care se afla în apropierea dormitoarelor locatarilor și acolo ce să vezi? Closetul era plin cu apă și vinovatul înfundării plutea gros la suprafațǎ. Am ieșit în trombă, mi-am luat rămas-bun de la stăpâna casei și am plecat să caut un taxi. Întâmplarea asta nu mi-a fost învățătură de minte. Tot n-am înțeles în ce am intrat. După discuția din avion, relația mea cu Petre Roman nu s-a mai ,,încălzit“ niciodată cu adevărat. Ne-am mai văzut din când în când și atât. Cred că era foarte nemulțumit și de faptul că, întâmplător, eram la curent cu micile cadouri pe care le primea de la diverși ,,întreprinzători” : ba costume și cravate de la Boss, ba mai știu eu ce pantofi. Fetele lui și-au făcut studiile prin străinătățuri locuind în gazdă pe la unul sau la altul dintre ,,sponsorii“ care au suportat și costul educației. Mă rog, la început, guvernanții români erau ceva mai modești, se mulțumeau cu mai puțin. Îmi amintesc că mă aflam la București și în septembrie 1991, când au venit minerii. Valea Jiului fierbea din nou. Or fi fost de vină și reformele lui Petrică, dar, mai curând, cred că ,,păpușarii“ din decembrie 1989 se cam sǎturasera de ,,eroul în pulover“. Probabil cǎ, își cam luase maidanul, cum se spune în termeni golănești, și nu mai răspundea la comenzi. Bineînțeles că situația îi convenea și lui Iliescu, dar nu cred că președintele a decis de unul singur că Roman trebuie debarcat. În orice caz, îngrijorat că Bucureștiul va fi din nou scena unor confruntări între civili, într-o seară târziu, pe la 11.30, m-am dus la Petricǎ acasǎ. Acolo,l-am gǎsit pe Caius Traian Dragomir. Am intrat direct în subiect:
- Petre, nu-i poți lăsa pe mineri să ajungă la București! Nu-ți dai seama ce nenorocire va fi pentru imaginea României încă o mineriadă?
-Și ce pot sǎ fac? Nu vezi că nu mai vor sǎ negocieze?
- Ia inițiativa! Ieși înaintea lor și oprește-i undeva, la Craiova! Du-te singur, ce-o să-ți facă? Îți întorci buzunarele pe dos și le spui: ,,Ce vreți să fac? Ce sǎ vă dau? Uite, n-am nici un ban! Vreți să-mi luați gâtul? Asta vă mulțumește? Am și eu două fete de crescut, dacă asta vă liniștește, uitați, lǎsați-le orfane! Credeți că rezolvați ceva? O să pună Iliescu pe altul!“ Și vei vedea că îi vei dezarma!
Petre și Mioara Roman
- N-am apucat să-mi termin vorbele cå am auzit un zgomot pe scara interioară: clac! clac! clac! Am ridicat toți trei ochii și, oricât de greu ar fi de crezut, am vǎzut-o pe Mioara Roman coborând treptele, încǎlțată cu papuci cu toc înalt și împodobiți cu puf. Era numai în cămășuță scurtă de noapte, care mai mult lăsa la vedere colacii din jurul taliei și îi dezgolea coapsele solide, peste care îmbrăcase un halat transparent, din faldurile căruia se ițea un pistol. La vederea acestei apariții, am rămas toți cu gura căscată. Cu glas de tragediană de bulevard, Mioara a strigat:
- Nu te duci nicăieri! Nu-l las să plece nicăieri că mi-l omoarǎ! Mai bine vǎ împușc eu pe voi!
- Și nu l-a lăsat! Petrică s-a ascuns atât de bine două zile și două nopți, încât nu l-a găsit Iliescu (…) nici cu SPP-ul! Unii spun că s-au ascuns în pivniță, lângă piscină, la Vila Dante. Mister! În timpul acesta, trenurile cu mineri se îndreptau netulburate spre București. Minerii erau conduși, și de data aceasta,de bǎieții pe care i-a infiltrat Securitatea la ordinul lui Ceaușescu după greva din 1977.
(…)
Dar, după moartea lui Dan Iosif, profitând de dispariția unui participant direct și de tinerețea regǎsitǎ în tubul cu vopsea de păr, imaginația lui Petrică a luat-o razna de tot și fostul premier a început să-și inventeze, cu nerușinare, fapte de vitejie pretinzând cǎ s-a aflat printre eroii de pe baricada din noaptea de 21 spre 22 decembrie. El uitǎ cǎ existǎ supraviețuitori care știu că minte. Unul dintre ei este nepotul meu Andrei, care mi-a repetat de nenumărate ori scârbit că nu l-a văzut nici o secundă pe Roman în acea noapte de groază. După douăzeci de ani, de la ceea ce unii mai numesc Revoluția română, rânjesc spre noi portretele a doi impostori: scamatorul Iliescu și Petrică paiața grotescă.
(…)
(În toamna lui 1986, vizitând Bucureștiul după mulți ani, Mihăescu a fost invitat la Intercontinental la nunta lui Vova Cohn, n.r.) Acolo era adunată toată conducerea clubului Dinamo. Nu-i cunoșteam, dar cred că sunt aceiași și în ziua de azi. Cornel Dinu a fost unul dintre convivii care au dorit să mă salute și, tot atunci, l-am cunoscut pe tatăl miresei, colonelul Costel Liță. Amuzant este că, peste ani de zile, prin vara lui ’89, pe prima pagină a ziarului Scânteia, am citit că, la București, se afla în vizită ,,un grup de afaceriști americani“. Adică Vova Cohn și cu nevastă-sa. De altfel, când l-am revăzut la New York pe Cohn, n-am vrut să dau mâna cu el și m-a întrebat intrigat de ce.
- Nu vreau, mă, că ai dat mâna cu Ceaușescu!
- Lasă, că îți dau stânga! Și, de atunci, m-am spălat pe mâini! Ce, te superi că m-a primit și m-a servit cu rahat tăiat în patru ca să pară mai mult?
-Te-a servit cu rahatul făcut praf! Mă, tu ești evreu! Ce ai fi spus dacă m-aș fì dus, în timpul războiului, să dau mâna cu Hitler și apoi veneam dezinvolt să te salut pe tine?
De atunci, nu i-am mai vorbit și nu l-am mai revăzut decât imediat după Revoluție, când venise la Petre Roman să-și aranjeze ploile și a pus mâna pe industria de carton a României. Întotdeauna m-a intrigat ,,traiectoria“ acestui personaj și ce ,,stru’turi“ s-au servit de el pe ruta România – Israel – Germania-Statele Unite – România, în perioada în care la conducerea Direcției Informații Externe (DIE) era,,eternul“ general Pleșiță.
(…)
(În campania electorală din 1996, Iliescu îi solicită sprijinul lui Mihăescu, prilej cu care acesta constată că președintele în funcție fusese trădat de apropiați, ce-i organizau evenimente de campanie de tip ,,capcană”, cum a fost vizita la fabrica lui Vova Cohn, ce era un sprijinitor al contracandidatului Petre Roman. Echipa de campanie aterizează la Suceava, n.r.)
Cu atât mai straniu, de-a dreptul exotic, apărea, în acest colț uitat de lume, un mic avion privat, cu însemnele firmei Grivco, în a cărui imediată apropiere a garat aeronava prezidențială. L-am întrebat pe Mitică Iliescu Maurul, sosit acolo cu mașinile Președinției, dacă știe cine a venit la Suceava cu micul avion.
- Nu știu, domnu’ consilier, a ridicat din umeri către mine șeful SPP-ului.
Ca de obicei, nu eram la curent cu programul președintelui. Auzisem că, la Suceava, urma să viziteze o fabrică. Nu conta că fac parte din stafful candidatului, vizitele sale erau pregătite în mare secret. Când am ajuns la destinație, mi s-au lămurit toate lucrurile. Iliescu a fost întâmpinat de patronul fabricii, nimeni altul decât Vladimir, zis Vova Cohn.
Vladimir, zis și Vova Cohn
I-am urmat și eu în hală din pură curiozitate. Era vorba de o fabrică de hârtie și carton și mărturisesc că eram foarte curios să aflu prin ce inginerie pusese mâna Cohn pe ea. Inițial, m-a pufnit râsul pentru că toate țevile, conductele fuseseră vopsite în culori aprinse: roșu, galben și albastru. Poate or fi fost și verzi, dar eu îmi amintesc doar de tricolor. În mintea mea, Cohn se dovedea nu „investitorul strategic” (cum îi zicea toată presa), ci „vopsitorul strategic”!
Proprietarul își conducea oaspetele ușor aplecat de spate, însoțit de cei care administrau fabrica. M-am mirat că Vova a reușit să-și controleze ticul nervos care-l face să scuipe la fiecare trei metri. Iliescu pășea țanțoș, ușor țopăit, printre mașini și muncitori. Nu le lipseau decât halatele albe sau albastre ca să semene perfect cu vizitele de lucru pe care le făcea împușcatul. Apropo de Ceaușescu, mi-am amintit de strângerea de mână pe care Cohn o avusese cu șeful statului român în anii ’80 și m-am simțit cuprins de greață. Am ieșit afară ca să fumez o țigară.
ÎI cunoșteam pe Vova Cohn din America. Era fiul unui cominternist care fugise din România în URSS în timpul războiului și s-a întors călare pe tancurile sovietice, ținându-și progenitura în brațe. De atunci datează prietenia dintre familia Cohn și cea a premierului Petre Roman și așa se explică și succesul „norocosului investitor” de mai târziu. Vova a emigrat în Israel în 1972 și de acolo l-a pescuit fiica unui magnat de la arhicunoscuta firmă de ambalaje Kraft, care a venit să se mărite – așa cum era moda pe atunci – cu un erou de război. Vova nu luptase în conflictul numit Războiul de Yom Kippur, dar a păcălit bogata moștenitoare care I-a adus peste ocean. Aici tata-socru l-a angajat să se ocupe de exporturile companiei. Așa a intrat Cohn în legătură cu actualii săi asociați francezi.
După ce i-a făcut doi copii, Vova a divorțat de americancă și a luat o foarte tânără româncă, fiica de optsprezece ani a colonelului de la Clubul Dinamo, Costel Liță. Fostul socru l-a păstrat totuși la firmă, ca să se asigure că Vova are din ce plăti pensia alimentară. Pentru că Vova nu trecea drept un bogătaș. Gurile rele spun chiar că și-ar fi incendiat propriul show-room de mobilă ca să poată încasa prima de asigurare.
Colonelul Liță se afla deseori în America, în vizită la fiica sa. Într-o bună zi, m-a căutat disperat că Vova își bate nevasta. Am văzut-o și eu pe Andreea sluțită de vânătăi și l-am întrebat pe taică-său cum de tolerează situația. Mi-a spus că Andreea se afla încă în perioada în care, dacă este repudiată, își pierde Green Card-ul. Nu am putut crede așa ceva până nu mi-a confirmat avocatul meu că, într-adevăr, dacă în primul an de căsătorie soțul declară că nu se înțelege cu consoarta, aceasta își pierde orice drept și trebuie să părăsească Statele Unite. Deși a pus mâna pe aproape întreaga industrie de carton a României, dacă îl căutai, așa cum a făcut Andreea la divorț, Vova Cohn se dădea sărac lipit fiindcă își trecuse averea pe numele unuia, Crețeanu, poreclit „Mațe” pentru că și-a început cariera de afacerist în România importând din Germania intestine de oaie pentru cârnați, încă din 1990. Mișcarea aceasta a fost utilă și pentru a eluda fiscul american. Astăzi, Crețeanu-Mațe a devenit unul dintre cei mai mari dezvoltatori imobiliari din România.
Atunci, în toamna lui ’96, fumam țigara în curtea fabricii din Suceava și mă gândeam că „investitorul strategic” Vova Cohn era, de fapt, un minabil care nu poate avea o erecție decât după ce își bumbăcește partenera și o vede plângând. Dar, în fond, asta nu-l privea pe Iliescu. În schimb, faptul că acceptase întâlnirea cu unul care era implicat într-un conflict cu sindicatul dintr-o altă fabrică, era foarte grav. Îmi aminteam că auzisem la radio, chiar în acea dimineață, de un incident produs între muncitorii unei fabrici din Turnu Severin și poliție. Vova Cohn era cauza. Sindicatul se opunea privatizării fabricii, muncitorii se baricadaseră în curte, iar poliția, la cererea pretendentului Vova Cohn, intervenise în forță. Era vorba de ceva foarte serios. Câțiva sindicaliști fuseseră spitalizați în timp ce directorul administrativ făcuse o sincopă în baraca de la poarta fabricii în care fusese sechestrat și murise. I-am povestit toate acestea lui Iliescu atunci când a ieșit din fabrica din Suceava și m-a invitat să-l însoțesc în mașină.
— Domnule președinte, Vadim s-a dus la Turnu Severin în această dimineață. Nici nu vreau să mă gândesc ce va comenta dacă află de vizita dumneavoastră de aici. Bașca, veți pierde cel puțin o mie două sute de voturi, cele pe care le-ar fi pus muncitorii din Banat în urnă în favoarea dumneavoastră!
Iliescu s-a înnegrit și a tăcut. De data aceasta avea de ce să nu vorbească până am ajuns în localitatea următoare. Bineînțeles că Vadim a aflat de întâlnirea cu Vova Cohn și a făcut mare tărăboi în revista România Mare.
Când am ajuns la Iași, am avut altă surpriză. Din mașină, ne uitam în dreapta, ne uitam în stânga – Iliescu făcea o față din ce în ce mai lungă – peste tot numai afișe cu Petre Roman, care era și el candidat la Președinție din partea Partidului Democrat. Din toate afișele acelea groaznice, tipărite în Franța pe bani grei (pentru Ion Iliescu, n.r.), n-am văzut nici măcar unul!”
