DOSAR HISTORIA. 1914-1916: Ionel Brătianu sau geniul de a aştepta

17 august 1916, ora 11, la Vintilă Brătianu acasă.

Ionel Brătianu, primul ministru al României, i-a convocat aici pe ambasadorii Antantei pentru a semna intrarea României în Război. Obişnuit, primea diplomaţii la el acasă. Optează acum pentru locuinţa unchiului său, de teama spionilor nemţi şi austro-ungari, destul de mulţi la Bucureşti, gata să transmită la Berlin şi Viena că dezastrul pentru Puterile Centrale s-a produs: România a pus capăt neutralităţii, în favoarea Antantei!

Până atunci Ionel Brătianu jucase strălucit teatrul omului indecis în privinţa taberei cu care urma să se alieze România. În timp ce negocia dur cu Antanta, el liniştea Puterile Centrale cu jurământul neutralităţii. Abil, stimula manifestaţiile antantofile din Bucureşti, pentru a-i convinge pe reprezentanţii Austro-Ungariei şi Germaniei cât de greu îi era să rămână neutru. Lăsa să se scurgă către ambasadorii Antantei informaţii despre presiunea exercitată de adepţii neutralităţii absolute (P.P. Carp) sau ai intrării alături de Puterile Centrale. Ţinea să facă şi mai de preţ atragerea României, deşi se convinsese de mult că doar Antanta garanta împlinirea idealului naţional.

La momentul din 17 august 1916 participă şi I.G. Duca, ministrul Culturii şi Instrucţiunii în guvernul Brătianu. Primeşte acest dar, de a fi prezent la un moment de răscruce din istoria naţională, pentru că-l ajutase pe şeful său la redactarea unora dintre paragrafele documentelor. Mai târziu, I.G. Duca va povesti în Memorii despre cum s-a desfăşurat acel moment de seamă. Nu numai orator, dar şi scriitor, autorul reuşeşte să ne transmită peste ani emoţia sa de a trăi nemijlocit clipa astrală a unei ţări. Iată cum îşi aminteşte el iscălirea documentelor: Convenţia politică şi Convenţia militară.

Reprezentanţii Angliei, Franţei şi Italiei, semnaseră deja. Mai rămăseseră (dinadins) să iscălească trimisul Rusiei (cu puterea de la Răsărit nu se negociase) şi Ionel Brătianu:

„Vintilă Brătianu pregătise în mijlocul mesei o călimară frumoasă şi un condei destinat a fi păstrat în amintirea acestei scene istorice. Poklevski, emoţionat şi el, în mijlocul unei tăceri pline de solemnitate, a iscălit cel dintâi, rând pe rând, cele cinci exemplare. Brătianu, cel din urmă, a luat tocul şi prin iscălitura lui a legat soarta neamului românesc de soarta Aliaţilor, semnând astfel actul însuşi de naştere a unităţii noastre naţionale. Deasupra mesei, privind drept în faţă pe acei ce iscăleau, stătea atârnat în perete chipul lui Ionel Brătianu cel bătrân. Făuritorul independenţei României Mici părea că priveşte cum urmaşii săi zămisleau România Mare. Ai fi zis că spiritul său pluteşte peste noi toţi în acele clipe mişcătoare“. (I.G. Duca, Memorii, vol. II, Editura Helicon, Timişoara, 1993, pag. 145)

Înainte de semnare, I.G. Duca dăduse citire Documentelor. Potrivit amintirilor sale, „După ce-am terminat cetirea, Poklevski (ambasadorul Rusiei n.n.) s-a întors către mine şi mi-a spus: «Ca român poţi fi fericit de ceea ce a obţinut d. Brătianu de la noi»“. (Op. cit., pag. 144)

Cum îi abureşte pe toţi Ionel Brătianu

La ce se referă ambasadorul Rusiei, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Imperiului, rămas în România, în exil, după lovitura bolşevică? Nu la condiţiile mai mult decât bune obţinute de noi în schimbul intrării în război de partea Antantei, deşi şi acestea contau.

El se referă la altceva, mult mai important, şi care a dus, în cele din urmă, la Marea Unire: la forţa lui Ionel Brătianu de a negocia.

Documentele prevedeau garantarea de către Marile Puteri a României Mari, dar şi sprijin militar în clipa trecerii Carpaţilor. Că, ulterior, intervenţia Americii a făcut Tratatele fără rost, că niciuna dintre prevederile Convenţiei militare nu s-a îndeplinit, e o altă poveste. Trimisul Majestăţii Sale Imperiale face vorbire de nemaipomenita bătălie dusă de Ionel Brătianu în anii neutralităţii pentru a smulge de la Antantă cât mai mult şi cât mai sigur. Chiar din momentul neutralităţii declarate, Ionel Brătianu optase. Interesul naţional impunea participarea ţării noastre alături de Antantă. Puterile Centrale nici nu voiau s-audă de reîntregirea României. Austro-Ungaria avea interes făţiş în păstrarea Ardealului. Austria, deşi nu-i avea la inimă pe unguri, era prea slabă în cadrul Dualismului pentru a-şi permite asprimi faţă de Ungaria. Germania, căreia îi era indiferentă soarta Ardealului, n-avea niciun chef să se certe cu Austro-Ungaria. Antanta, în schimb, garanta revenirea teritoriului de peste Carpaţi la Patria Mamă. De Basarabia nici nu putea fi vorba. Rusia nu anunţa prin nimic prăbuşirea de doar peste câţiva ani. Aşadar, alegerea strategică fusese făcută. În vremurile de azi, un altul s-ar fi aruncat bezmetic în braţele Antantei, fericit că-i luat în seamă de Cei Mari. Nu e cazul lui Ionel Brătianu. Cel mai mare inginer din istoria modernă a României decide să negocieze la sânge intrarea României în război. Timp de doi ani – între 1914 şi 1916 – el duce tratative cu Puterile Antantei, cu Rusia, îndeosebi, pentru a obţine cât mai mult.

Continuarea pe historia.ro