Mărturii din infern
Poate cea mai mare aberaţie a istoriei omenirii a fost Holocaustul. Dicţionarele lumii nu cuprind cuvinte care să exprime pe de-a-ntregul atrocităţile comise în lagărele de concentrare. Un fiu îi împrumută tatălui cureaua pantalonilor ca să-l ajute să plece pe lumea cealalată. Rostite astfel, cuvintele poate nu vă spun nimic. Pentru că întâmplările capătă sens nu prin vorbe, ci prin expresia privirii lor. A supravieţuitorilor. De aceea, astăzi, lăsăm ochii să vă mărturisescă.
Oameni-martori ai unei perioade istorice care a marcat întreaga omenire, al doilea război mondial, au rezistat acelor vremuri, dar şi celor de după, ca să povestească. Să povestească lucruri care s-au petrecut cu adevărat, deşi par a fi mai degrabă plăsmuite: despre lagăre de exterminare, despre camere de gazare în care erau ucişi mame împreună cu pruncii lor, despre execuţii pe loc, despre înfometări şi boli, despre trenurile morţii şi despre altele, mai infiorătoare decât acestea.
Ioan Gottlieb şi Hainalca Cristea sunt doi români evrei care au sfidat atrocităţile lagărului de exterminare Auschwitz Birkenau şi le-au supravieţuit. Au supravieţuit Holocaustului, dar ororile trăite atunci, când se aflau la începutul vieţii, i-au urmărit toată viaţa. Trăiesc acum ca să poată mărturisi, ca să se poată scrie istoria, ca să atragă atenţia că astfel de tragedii nu au voie să se mai repete vreodată.
Hainalca Cristea era o copilă când cel de-al doilea război mondial a început să-şi întindă tentaculele în Europa. Transilvania de nord, în care era cuprinsă şi mica localitate Sfântu Gheorghe unde ea locuia, intrase sub stăpânirea Ungariei horthiste, conform Dictatului de la Viena.
Soarta evreilor din această zonă era pecetluită, iar persecuţiile nu au întârziat să apară. “Evreii nu mai pot folosi aparatele de radio!” “Excluderea evreilor din funcţiile pe care le ocupă!”, “Radierea din oficiu a tututor firmelor jidăneşti!” erau titluri care umpleau paginile jurnalelor din acea perioadă. În dimineaţa zilei de 3 mai 1944, Hainalca era chemată împreună cu familia la sediul poliţiei locale, aşa cum se întâmpla cu fiecare evreu în parte. Aveau să fie trimişi într-un ghetou, la marginea localităţii.
Toţi evreii din Sfântu Gheorghe au fost aruncaţi într-o şcoală agricolă neterminată şi au fost izolaţi, fără apă, fără mâncare. Tot pe 3 mai, la câteva sute de kilometri depărtare, un băiat de 15 ani din Baia Mare trăia aceeaşi dramă. In gheto, familia lui Ioan Gottlieb a hotărât să pună punct vieţii.
Tentativa de suicid nu a reuşit decât în cazul mamei lui Ioan, deşi cu toţii şi-au injectat morfină. După o lună de stat în ghetou, s-a produs inevitabilul: au fost îmbarcaţi în trenuri cu destinaţia Auschwitz.
Chinul avea să înceapă din trenuri. Mii de evrei, bărbaţi, femei, tineri, copii, bătrâni, înghesuiţi în vagoane de animale, ţinuţi fără aer, apă, mâncare, zile întregi sau chiar săptămâni. Cine supravieţuia, deschidea uşa vagonului şi păşea pe un nou tărâm, unul îngrozitor.
Stânga însemna viaţa, dar asta nu era o garanţie a supravieţuirii. Dreapta însemna moartea pe loc, în camerele de gazare. Acolo mergeau femeile cu copii, copiii fără mame, sub vârsta de 14 ani, bătrânii, cei cu handicap, sau oamenii slabi şi bolnavi.
Hainalca era un boţ de fată, la nici 13 ani jumate, slabă băţ. Cu ochii aprinşi de lacrimi, fetiţa îi cere lui Mengele să o lase să meargă cu mama ei. Dar Mengele refuză. Nu se ştie de ce. Teoretic, semnalmentele o încadrau pentru partea dreaptă a peronului.
Pentru Hainalca era primul semn al providenţei. Dar la acel moment nu putea să se bucure de el. A urmat “tratamentul” aplicat pentru şederea în noul ei iad.
Tânărul de 15 ani a rămas în urma selecţiei doar cu tatăl. Bunicii i-au fost trimişi automat spre exterminare. După o săptămână de Auschwitz, cei doi au ajuns la muncă, în lagărul Melk din Austria. Atrocităţile văzute i-au familiarizat pe cei doi, tată şi fiu, cu moartea.
Din cauza muncii epuizante şi a foamei, Ioan s-a îmbolnăvit.
Înaintat în vârstă, tatăl lui Ioan nu a rezistat. Într-o noapte în care au stat de vorbă în întunericul lagărului de la Melck, i-a spus fiului că vrea să renunţe la viaţă şi i-a cerut să îl înţeleagă.
Ioan îşi pierduse raţiunea de a trăi şi nimic din jur nu îl mai încuraja să continue. Luat de val, a plecat cu alţi deţinuţi spre un alt lagăr, cel de la Maunthausen, pentru a o lua de la capăt. Rămasă la Birkenau, Hainalca se lupta şi ea cu demonii morţii, care îi dădeau târcoale zilnic.
1945 a fost anul în care au fost omorâţi mai mult de jumătate din numărul total al evreilor pieriţi în Holocaust. Cyclonul B era gazul folosit pentru uciderea oamenilor nevinovaţi. Şi-ar fi făcut efectul şi asupra fetiţei de 14 ani dacă providenţa nu intervenea iarăşi.
A urmat lagărul de muncă din Cracovia, unde fetiţa căra pe munte piatră brută, pentru construcţia unui bazin de înot. Comandantul lagărului de aici vroia să facă un cadou frumos soţiei lui, un bazin de înot construit de femei evreice.
Hainalca scapă şi de aici, împreună cu sora ei. Sunt retrimise la Auschwitz şi de aici tot providenţa se ocupă de ea. Este selectată din greşeală să meargă la muncă in Germania si este eliberată la sfârşitul războiului de către ruşi.
Chiar dacă în ziua salvării, pe 5 mai 1945, Ioan Gottlieb cântărea 32 de kilograme a supravieţuit. Ajuns acasă, la Baia Mare, a bătut la uşa singurului om pe care îl mai cunoştea: profesoara sa de pian. Acum, Ioan Gotlieb este un reputat profesor universitar şi doctor în ştiinţe, şef al catedrei de fizică de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, din Iaşi.
Cea mai neagră pagină a istoriei omenirii consemnează milioane de victime ale Holocaustului. Şi în România, cifrele sunt copleşitoare.
De ce se cere repovestirea şi rememorarea acelor atrocităţi, căutarea martorilor şi rugămintea către ei de a rula filmul memoriei o dată şi încă o dată? Supravieţuitorii ştiu răspunsul. Şi chiar dacă sunt bătrâni, măcinaţi de boli, şi chiar dacă resimt durerea ca şi cum totul ar fi fost ieri, ei ştiu că trebuie să dea un sens dispariţiei celor dragi .