Malpraxis pe eșafod: Cele mai ratate execuții din istorie
Călăii sunt oameni și ei: greșesc precum greșesc greșiții lor, legiuitorii. Uneori, eroarea este antologică, spre drama celor ajunși la eșafod. Alteori, de-a dreptul revoltătoare.
Se cunosc destule cazuri în care spânzurătoarea s-a reluat de două sau chiar de trei ori. Uneori, victima era reanimată și apoi pusă din nou în ștreang. Alteori, călăul și asistenții lui se agățau de picioarele spânzuratului pentru a-i spori astfel greutatea (execuția prin spânzurare are tehnica și secretele sale). Se întâmpla, apoi, ca execuția să se termine cu un „rebut”, trupul victimei fiind sfâșiat sau capul smuls. În alte cazuri, paloșul era inadecvat sau se lua curentul în timpul șarjelor de la scaunul electric. Sau călăul era pur și simplu beat criță. Cum se îmtâmpla nu o dată și cu condamnații.
Iată, așadar, câteva exemple de malpraxisuri, pentru că, da, mai toți călăii aveau și cunoștințe medicale. Un best of al celor mai proaste execuții din istorie:
Se spune că cea mai proastă execuție prin decapitare a tuturor tipurilor a fost cea a contelui Henri de Chalais, din 1626. Aristocratul francez a fost condamnat la moarte pentru că luase parte la un complot de asasinare a monarhului. Când a venit însă vremea să fie decapitat, în public, cu un paloș, cu tot ce trebuie, călăul de serviciu n-a mai fost de găsit. Drept consecință, organizatorii evenimentului au apelat, în ultimul moment, la un nepriceput. Capul contelui a fost îndepărtat de la locul lui abia la a douăzeci și noua lovitură. La cea de a douăzecea, aritocratul francez mai respira.
Mai multe, pe Aldine.