Laurențiu Botin: Patru povești din criză și o întrebare. Când am uitat să facem ce trebuie?
Tânărul care a devenit viral fără voia sa, filmat fiind când s-a dus călare pe cal să-și viziteze soția care tocmai născuse, este unul din românii necăjiți a căror existență a fost adesea uitată.
Aflu că omul muncea cu ziua, pe un nimic de 30 sau 50 de lei, bani din care 15 lei îi dădea pe lucerna celui mai bun prieten al său, calul. Acel animăluț alături de care își ducea existența zilnică, muncind cu demnitate, pentru a asigura o bucată de pâine familiei. Omul acesta nu va intra în actele guvernamentale de despăgubire, nici măcar nu am fi auzit vreodată de el dacă nu eram în zilele acestea atât de ciudate. Non existența sa oficială, situație copy-paste cu alte mii de români, mă face să mă gândesc la cât de mult am uitat noi, ca stat, să facem ce trebuie.
Virgil și soția sa Ioana sunt medici. Ambii la același spital, loc unde au intrat cu eforturi supraomenești. Înțelegeți ce zic. Amândoi, fatalitate, sunt expuși zilnic, în gardă, unui contact direct cu pacienți posibil infectați cu acest blestemat de Covid. Ioana și Virgil au un puști de 5 ani, lumina ochilor, micuț care până mai ieri le umplea viața de bucurie. Acum, cu spectrul îmbolnăvirii deasupra capului, și-au trimis puiul la bunicii pe care cei doi nu i-au mai văzut de 3 săptămâni. Cel mic plânge, întreabă de ce l-au părăsit mama și tata. Ioana plânge și ea, frica a copleșit-o, dacă se îmbolnăvește și ea? Ioana s-a gândit să se dea bolnavă, numai să scape de amenințarea virusului. Nu a făcut-o, chiar dacă la spital nu are de niciunele pentru protecție. Existența lor, acum în prima linie, mă face să mă gândesc la cât de mult am uitat noi, ca stat, să facem ce trebuie.
Ion și-a căutat norocul prin Italia. Acum trei săptămâni, cu alți patru amici, s-a întors acasă. La vamă au mințit că vin din Germania. Mama l-a îmbrățișat, l-a pus la masă și a chemat și rudele să-i sărbătorească venirea. Peste câteva zile, Ion se simte rău, se duce la spital și medicii îi spun că e bolnav. Ion se face bine, e tânăr, trece peste asta. Ajuns la casa părintească, Ion o strigă pe măicuța atât de dragă. Ea nu i-a răspuns. Nu mai poate. Existența lui, de acum înainte, va fi una plină de regrete. Pentru că noi, ca stat, am uitat să facem ceea ce trebuie. Să-l educăm pe Ion.
Vecina mea a sărit de 75 de ani. Nu are copii, doar niște nepoți care au umblat toată viața după averea mătușii. De, tanti Mărioara are casă mare, pâmânturi și ceva bani la saltea. Sporadic, nepoții drăgăstoși o vizitau să se asigure că testamentul îi include. Acum tanti Mărioara este singură. Niciun nepot nu a mai venit pe la ea să-i cumpere măcar strictul necesar. Frica de contaminare e mai puternică decât o ipotetică moștenire. Tanti Mărioara mai iese prin curte și se uită îndelung peste gard. Tresare în început de zâmbet când aude o mașină pe strada puțin circulată. Degeaba, mașina nu oprește în fața porții. Stergându-și discret o lacrimă, Măriora, mătușa atât de vânatâ, își dă seama cât de singură e. Niciun ban din lume nu-ți dă dragoste. Existența ei, de acum înainte, va fi plină de regrete. Pentru că noi, ca oameni, am uitat să facem ce trebuie.