Costi Rogozanu: Cine îşi mai permite carantina?

Locuiesc într-un snop de blocuri,  tipic cartier-dormitor bucureştean. Doar uitându-ne pe fereastră se poate observa o situaţie care ne dă o idee clară despre trendurile care vor anima societatea noastră în viitor. Un samsar s-a apucat acum câţiva ani să facă un bloc între blocuri. S-a dovedit într-un final a fi ilegal. Dacă am fi avut luptă anticorupţie (cum unii pretind că am avut) ar fi fost săltaţi toţi ăia care au dat aprobări, care au construit fără toate aceste aprobări etc. Nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, cu noua guvernare s-au „legalizat” clădirile dovedite ilegale de mai bine de 5 ani, adică s-au prescris ilegalităţile. Şi fix în buza crizei Coronavirus au apărut echipele de muncitori şi s-au apucat să termine clădirea. Lucrează fără întrerupere de vreo 6 săptămâni.

Suntem deci zeci de mii în blocurile din jurul acestei clădiri. Efectul sonor e unul de amfiteatru. Deci zeci de mii de oameni, majoritatea forţaţi de situaţie să stea în casă, stau ,cu perna în cap ca să mai uite de bormaşini, ciocane şi ce mai e firesc pe un şantier. Totuşi carantinaţii sunt cei privilegiaţi, deşi nu se pot odihni prea bine. Pe şantier sunt muncitori fără protecţie, se expun zilnic, ba chiar, după felul în care sunt echipaţi, mulţi îmi par adunaţi la munca cu ziua, nu angajaţi la alb. Oamenii ăştia sunt doar o mică parte dintr-o armată de muncitori care fac naveta în general din zonele limitrofe marelor oraşe, care se expun pentru un salariu, pentru că ştiu că nu au de ales. Astea sunt şi cele două lumi ale viitorului: cei cu ceva rezerve, un soi de clasă de mijloc mai mult sau mai puţin scăpătată sau măcar angajaţi cu joburi ceva mai bune, cu joburi care pot fi făcute de acasă etc., de cealaltă parte sute de mii, milioane care dacă stau acasă rămân fără salariu, fără un venit de zilier, fără nimic.

Tot aşa, ca un contrast, o industrie care încă duduie este industria electorală. Mulţi primari au angajat lucrări, mai ales de peisagistică şi avem mii de lucrători în aer liber în toată ţara, lucrători care termină ctitoriile (panseluţe, copăcei etc.) diverşilor şefi politici. Au şi idei de marketing cu dezinfectare. Primarii de sectoare din bucureşti sunt dezlănţuiţi, că doar poţi să cheltui în regim de urgenţă pe ce vrei tu, pe orice fel de comision.

În interiorul unor companii mari de succes, cele de retail de exemplu, ai o pătură restrânsă de manageri de vârf sau mai de mijloc care fac tele-muncă, dar grosul e la casă, ne vând nouă produsele.

Transportatorii sunt vitali. Şoferii de tiruri se expun continuu la pericolul Sars-CoV2. Muncitorii în diverse fabrici, la fel, nu pot face telemuncă. Ba mai mult, în perioada asta se supraexpun pentru că sunt înghesuiţi în mijloace de transport mai puţin decât în mod obişnuit (fie transport public, fie cel asigurat de companii).

Mă sună un prieten şi îmi spune cu umor şi amărăciune: patronul meu nu crede în COVID. Nu crede adică cheamă lumea la muncă fără să asigure minimum de protecţie. Prietenul meu şi-a dat demisia, cei care lucrau sub coordonarea lui nu prea îşi permit să facă asta, aşa că stau lipiţi de patronul care nu crede în COVID.

Lumea acestora e prezentată tangenţial, ba chiar accidental, presa românească, intelectualitatea românească, politicienii români s-au dresat de foarte mult timp să ignore munca aia multă, extrem de profitabilă şi foarte ieftină. Multe din aceste munci, mai ales în zona industrială şi în anumite sectoare din servicii, continuă. Continuă şi sunt foarte profitabile. Apropo, patronii din aceste zone vor da salariile duble pe care aceşti oameni le merită (vorbesc despre sectoare private unde profitabilitatea bubuie acum, de la supermarketuri la telekom)? Aş zice că nu, mai ales că poţi rezolva problemele de conştiinţă cu o donaţie la un show TV.

În această lumină e şi ridicol zelul unora în a tot înfiera ieşitul din casă. Nu uitaţi că milioane ies în continuare din casă pentru că nu-şi permit să stea închişi la domiciliu. Nu uitaţi că aceia care pot lucra de acasă nu sunt aşa de mulţi cum se spune la TV. Rămâne de bază şi foarte profitabilă mâna de lucru care nu poate tele-munci.

Ieşitul din casă e de două feluri: unul de weekend, mai mult sau mai puţin responsabil. Şi un ieşit din casă care asigură supravieţuirea. Aici intră inclusiv munca în grădina de la ţară pe care o fac încă mulţi pensionari, precum şi alte munci informale care le asigură trai cât de cât decent.

Aceste două lumi ale muncii stau cuminţi separate. Despre unii se vorbeşte mai mult, despre alţii mai puţin. Unii sunt expuşi de nevoie pericolului, alţii cel mult se autoexpun din inconştienţă. Este poate şi o explicaţie aici de ce nu cred în virus cei mai săraci şi cei mai bogaţi. Pentru că ultimii vor să-i scoată la muncă, sau să-i menţină la muncă, pe primii. Iar cei care trăiesc de pe o lună pe alta sau de pe o zi pe alta vor să iasă că ştiu că nu au rezerve. Amândouă părţile gândesc „economic”. Conspiraţiile împotriva unei ordini mondiale dubioase vin şi hrănesc ambele direcţii. De aia urlă „la muncă!” tot soiul de lideri de opinie cu bani şi mari iubitori de şmecherie pă lux, de la Dana Budeanu la SOV. Şi de aia sunt şi urmăriţi: pentru că vorbele lor la ‘şto au cumva mai mult sens decât mesajele oficiale: sunt vocile arogante ale angajatorului într-o lume şi mai dură a vânzării forţei de lucru. Ăştia spun ceea ce mulţi angajaţi simt pe pielea lor şi, mai trist, ceea ce unii angajaţi au fost dresaţi să şi gândească.

Între cele două extreme, stă un soi de clasă de mijloc a gripei, buimăcită, cea care aşteaptă multe de la stat după ce au susţinut măsurile politice de diminuare a statului. Să vedem ce va face această clasă dacă va termina rezervele înainte să se termine gripa.

În New York angajaţii Amazon spun că nu sunt protejaţi destul, protestează prin toată lumea – deja au prea mulţi îmbolnăviţi pentru că nimănui nu îi pasă de siguranţa lor la muncă. Patronul lor, cel mai bogat din lume, spunea zilele trecute că ar avea nevoie şi de ajutor guvernamental deşi businessul livrărilor bubuie. În India, ţară cu sute de milioane de lucrători din cei mai precari, protestele sunt şi mai dure, consecinţele vor fi şi ele dintre cele mai dure. Am face bine să ne obişnuim cu această nouă clasificare socială, cei care îşi mai permit să stea în casă şi cei care trebuie să iasă. Ar putea fi relevantă şi pentru perioada care va urma acestei crize.

Nu va exista imediat “întoarcerea la normalitate”. Va exista cel mult o perioadă de tranziţie, până pericolul va fi eliminat complet, perioadă în care vom amesteca ieşitul din casă numai şi numai pentru muncă şi consum (rapid, compulsiv). Nu era o normalitate prea plăcută nici înainte, însă deja au loc modificări profunde în relaţia angajat-angajator, individ-societate. Îmi e că vom avea un soi de lagăr de muncă şi de consum, combinate cu izolare şi cenzură – toate mă duc cu gândul la asta. Nu ne vom mai întoarce la lumea din ianuarie-februarie 2020, măcar asta e clar.