Mărturiile cutremurătoare ale unei sclave sexuale: "Fiecare bărbat avea voie..."
Pentru istoricii japonezi, cel de-al Doilea Război Mondial şi deznodământul său nu există. Când vorbesc despre conflictul care a început cu invadarea Manciuriei în 1931 şi care s-a terminat cu explozia bombei atomice în 1945, ei îl numesc "războiul de cincisprezece ani". O perioadă compusă numai şi numai din eroismul trupelor japoneze, care şi-au sacrificat viaţa pentru patrie. Istoria e pieptănată cu grijă (în stil marxist) de tot ce ar putea întina gloria. De pildă: povestea urâtă şi dureroasă a "sclavelor sexuale", acele biete adolescente japoneze şi coreene, obligate să se înroleze în veritabile bordeluri mobile, fiind brutalizate şi umilite de aceiaşi eroi.
Povestea lor, pe care o prezentăm în paginile de faţă, nu a fost recunoscută oficial decât la începutul anilor '90, când în Japonia a fost declanşat procesul sclavelor sexuale. Istoria uitată a acestor 150.000 de femei (80% de origine coreeană), dintre care 30.000 au murit din cauza tratamentelor la care au fost supuse, este, în sfârşit, recunoscută. Supravieţuitoarele cer dreptate.
Yi Okpun, fostă "femeie de agrement", a relatat de curând unui reporter american prin ce a trecut în timpul războiului. În 1937, pe când avea doar 12 ani, a fost luată din Coreea. A fost dusă în Taiwan să lucreze într-o "bază de agrement". "Fiecare bărbat avea voie să stea 30 de minute în cameră. Încercam să prelungesc totul, ca să am de satisfăcut cât mai puţini bărbaţi. Dar la un moment dat nu mai puteam, eram aşa de epuizată, încât rămâneam pe jos, parcă murisem, cu faţa întoarsă spre perete. Trebuia să satisfac între 20 şi 30 de bărbaţi pe zi. Mă simţeam ca un animal".
Către sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, japonezii au camuflat acest sistem, făcându-le pe femei să pară "infirmiere auxiliare". Când războiul s-a terminat, femeile au intrat în contingentul uriaş al persoanelor mutate în Extremul Orient. Unele au rămas acolo, amestecându-se cu populaţia locală. Cele care s-au întors acasă nu au spus nimic despre ce păţiseră, de teamă să nu se facă de ruşine. Au trebuit să treacă aproape 20 de ani pentru ca povestea lor să înceapă să fie cunoscută. În 1962, japonezul Sanda Kako, ziarist la "Mainichi Shimbun", a descoperit o serie de poze cu "femei de agrement" şi a început să facă investigaţii în legătură cu trecutul lor. Mai târziu, în anii '70-'80, grupuri de femei din Japonia şi Coreea au făcut tot posibilul pentru a sensibiliza lumea politică în legătură cu povestea sclavelor sexuale.
La începutul anilor '90, Kim Hak Sun, o fostă prostituată coreeană, a fost prima care a mărturisit. Ea a intentat proces guvernului japonez, în speranţa că va obţine o indemnizaţie. Alte foste femei de agrement i-au urmat exemplul. La început, guvernul a dat o dezminţire formală. A susţinut chiar că aceste femei făceau parte din grupuri private, care îi însoţeau pe soldaţi pe front, practicându-şi meseria. Mai târziu, autorităţile şi-au schimbat afirmaţiile, spunând că problema indemnizaţiilor fusese rezolvată odată cu plata despăgubirilor de război. Autorităţile au propus o măsură globală pentru toate fostele "femei de agrement", dar nu au furnizat niciodată sumele de bani necesare. Victimele aşteaptă în continuare reparaţii materiale şi morale.
Sursa: formula-as.ro