Era un sfânt care locuia într-o chilie şi avea un ucenic. Odată, Sfântul a trebuit să plece. Şi s-a dus, iar ucenicul, dacă s-a văzut singur, ce s-a gândit? Să mă duc şi eu pe la o mănăstire, să văd cum petrec călugării acolo. Şi când a ajuns la mănăstirea aceea, i-a găsit pe cei de acolo cântând aşa de frumos! Cântau şi lui i s-a pus la inimă. Ce s-a gândit el? Să nu mai stea cu Sfântul, să vină şi el acolo, la mănăstire, că i s-a pus la inimă şi i-a plăcut tare. După ce s-a întors Sfântul din călătorie, ucenicul îi spune:
Părinte, uite care e situaţia: cât Sfinţia Voastră aţi fost plecat, eu în timpul ăla am vizitat o mănăstire și mi-am dat seama că noi nu ne mântuim.Dumneata te rogi numai cu «Doamne, miluieşte-ne!», dar ei, acolo, cântă frumos, de nu se poate spune!
Ce frumuseţe de cântare! Eu mă duc acolo, că eu aici, cu dumneata, nu mă mântuiesc! Părintele i-a răspuns:
Du-te! Şi a plecat ucenicul... După ce a plecat, Sfântul s-a pus în genunchi şi s-a rugat lui Dumnezeu şi a zis aşa:
Doamne, arată-i adevărul!
Şi a lucrat Dumnezeu în aşa fel, că, în momentul când ucenicul o intrat pe uşa mănăstirii, a început un cutremur de pământ. Şi-atunci, toţi călugării au lăsat cântarea, s-au pus în genunchi şi au început să se roage: Doamne, miluieşte-ne! Doamne, miluiește-ne! Şi-atunci, el s-a gândit:
O, păi Sfântul la care am fost eu, aşa se ruga - «Doamne, miluieşte-mă!». Dacă au lăsat cântările astea frumoase şi au zis «Doamne, miluieşte-ne!», înseamnă că e mai mare «Doamne, miluieşte-ne!» decât cântările! Şi s-a întors înapoi la Sfântul de unde a plecat şi i-a povestit toată întâmplarea.
Citește continuarea pe realitateaspirituala.net.
