La bază, se pare că ar sta un fapt real, acela că soldatul roman care l-a împuns pe Mântuitor cu lancea între coaste, pentru a dovedi că a murit, a împiedicat astfel mutilarea picioarelor lui Iisus (ceea ce, în interpretările ulterioare, reprezenta împlinirea profeției din Scriptură că “Niciunul din oasele Lui nu va fi sfărâmat”), scrie Universul Cunoașterii.
De altfel, centurionul Gaius Cassius s-a convertit ulterior la creştinism, devenind celebru prin numele de Longinus (omul cu lancea).
Arma lui, botezată “Lancea Destinului”, va cunoaşte de-a lungul timpului o existenţă aventuroasă, trecând din mână în mână, dintr-o epocă istorică în alta. Cu timpul, legenda a făcut din ea un soi de talisman fermecat; cel care o poseda, cunoscându-i puterea, putea să stăpânească destinul lumii.
Drumul lăncii de-a lungul secolelor istorice rămâne un subiect extrem de pasionant. Cele mai vechi informaţii coboară în anul 285 (era noastră), când Mauricius – comandantul creştin al legiunii tebane – a dorit să moară cu lancea în mână, alături de cei 6666 de soldaţi ai săi, din ordinul tiranului roman Maximian.
De-a lungul secolelor, arma originală sau ceea ce se presupunea a fi Lancea Destinului, a fost legată de numele împăraților Constantin cel Mare și Carol cel Mare. Cel din urmă ar fi pierdut-o, iar după câteva zile a murit.
Ulterior, lancea reapare în poveştile medievale, devenind un însemn al puterii pentru o lungă succesiune de sfinţi împăraţi (majoritatea germanici), ajungând în final la Francisc I, împăratul Austriei. Lancea a rămas la Viena până în apropierea celui de-al Doilea Război Mondial, când fascinaţia ei s-a extins asupra unui personaj diabolic: Adolf Hitler.
Dincolo de aspectul legendar, 3 sau 4 relicve presupuse sau doar atribuite Lăncii Destinului se află la vatican, Viena, mănăstirea Echmiadzin din Armenia și cea din Antiohia (Turcia) - cea din urma fiind aceeași sau un fragment din cea aflată în Armenia.
