În ajunul Crăciunului, copiii merg cu colindul și cu Steaua, pentru a vesti nașterea lui Iisus. Originea colindelor, texte rituale dedicate Crăciunului și Anului Nou, nu este cunoscută cu exactitate în istoria românilor. Copiii merg la colindat, la casele frumos împodobite, cântând „Steaua sus răsare" și „Bună dimineața la Moș Ajun!" și alte cântece, și sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și bani.
Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine în satele românești. Pe lângă mesajul mistic, multe obiceiuri practicate în această zi sunt legate de cultul fertilității și de atragerea binelui asupra gospodăriilor.
În unele sate se păstrează și un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în fața colindătorilor boabe de grâu și de porumb. Bătrânii spun că, dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi date găinilor, acestea vor fi spornice la ouat. Ei cred, de asemenea, că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor dacă vor amesteca sămânța pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor.
Colindele sunt cântecele de leagăn aduse Pruncului Iisus de popoare. Această tradiție este universală.
De aproape douăzeci de veacuri simfonia divină a cetelor îngerești ce au vestit Nașterea Domnului, însoțită de cântarea păstorilor, se reactualizează în fiecare an de către colindătorii de toate vârstele, care în liniștea nopții din ajunul Crăciunului merg din casă în casă, vestind Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Datina colindatului se prezintă sub cele mai diferite forme la unul și același popor, istorisirea evenimentelor de la Nașterea Domnului fiind miezul acestor colinde.
Colindătorii sunt acei oameni care se transformă în crainici ai bucuriei venirii lui Hristos în lume, ai împreunării noastre cu Dumnezeu. Colinda nu-i altceva decât o Evanghelie populară, o Biblie nescrisă a Nașterii Domnului. Readucerea Nașterii Domnului în fiecare an ne arată că sărbătoarea Crăciunului nu mai este o sărbătoare abstractă, ci este prezența permanentă a lui Hristos între noi.
