Virtutile terapeutice ale socului erau cunoscute inca din antichitate. In Grecia, Hipocrate ii atribuia proprietati diuretice; in Evul Mediu, la vechii germani, socul era considerat o planta sfanta, fiind folosit si ca planta medicinala.
Florile contin rutozida, ulei volatil, sambunigrozida, etil-amine, izobutil si izoamil-amine, beta glicozizi ai acizilor caleic si ferulic, zaharuri, mucilagii, vitamina C etc.
Au proprietati sudorifice, diuretice, laxative, febrifuge, galactogoge, antiinflamatoare, usor dezinfectante. Sunt indicate in obezitate si menopauza. Ceaiul din flori de soc provoaca o transpiratie abundenta, ajutand la scaderea temperaturii; este recomandat contra tusei in afectiunile aparatului respirator: raceala, gripa, bronsita, ca si in constipatie. Prin diureza pe care o produce se recomanda in reumatism, boli de rinichi si de vezica. Avand proprietati laxative si ajutand la eliminarea apei din tesuturi, se foloseste ca medicament natural in obezitate. Pentru aceleasi motive este recomandat si in constipatiile de natura nervoasa. Sub forma de extract slab alcoolic, florile de soc au proprietati antinevralgice.
Antiseptic. Sub forma de bai sau cataplasme, ceaiul de soc este indicat in furunculoze, abcese, arsuri, flictene (colectie circumscrisa de serozitate, de dimensiuni mai mari decat vezicula, care se formeaza la suprafata pielii), avand proprietatea de a fluidifica puroiul, de a calma durerile, facand sa dea inapoi umflatura. Sub forma de bai fierbinti se utilizeaza contra reumatismului.