La ultimul congres al PCR, tot din fidelitate şi cu mult respect a dat tonul aplauzelor după fiecare frază rostită de Ceauşescu. Cam aşa arată pe scurt portretul lui Emil Bobu, un personaj-emblemă al comunismului românesc. Iată un interviu realizat în exclusivitate cu el, în 1992.
Pe 22 decembrie 1989, Emil Bobu încerca, împreună cu Manea Mănescu, să se refugieze din calea Revoluţiei undeva în zona Târgovişte. A fost reţinut în Casa de Cultură din Găeşti, a fost ţinut ostatic aproape trei ore sub ameninţarea unei cozi de matură. La percheziţie, i s-au găsit în buzunare 6.000 de lei şi o hârtie pe care era notată „Lista membrilor comitetului de organizare a manifestaţiei duşmănoase din Timişoara”. A fost preluat de Armată la 40 de minute după ce soţii Ceauşescu fuseseră duşi la unitatea militară din Târgovişte. Ulterior, a fost judecat în ceea ce presa vremii a numit Procesul Lotului CPEx, alături de Manea Mănescu, Tudor Postelnicu şi Ion Dincă. Acuzaţi de genocid, cei patru au fost condamnaţi la detenţie pe viaţă. Sentinţa a fost pronunţată la 2 februarie 1990, de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti. La 26 aprilie 1990, Curtea Supremă de Justiţie a schimbat încadrarea juridică a faptelor, iar Emil Bobu s-a ales cu o condamnare de zece ani de închisoare şi cinci ani interzicerea drepturilor.
Pe 31 decembrie 1992, în Spitalul Penitenciarului Jilava, fostul aghiotant al Cabinetului 2 a acceptat să ofere unul dintre foarte puţinele interviuri pentru presă.
Emil Bobu: Eu as dori sa va multumesc in primul rand ca ati venit cu ganduri curate sa ne incadrati si pe noi in randul cetatenilor patriei care, sigur, fiecare unde se gaseste, pe strada sau in alte parti, este intrebat acum, cand se sfarseste un an si incepe un an nou: “Cu ce ganduri?” Satisfactia este mai mare pentru cei care sunt afara. Pentru noi e o situatie dezastruoasa, dupa cum o cunoasteti, de cand am fost arestati si condamnati.
A vorbit aşa cum făcuse toată viaţa, folosind cuvintele goale ale limbajului plenarelor de partid şi evitând să exprime ceva concret. O singură preocupare avea, respectiv posibilitatea de a nu-şi petrece restul vieţii după gratii.
Emil Bobu: Eu as dori de asemenea, stiu ca am citit in ziarul la care lucrati dvs, ca faceti eforturi de-a prezenta cat mai veridic realitatile din tara noastra. Si va spun lucrul asta pentru ca, personal, am citit cu multa satisfactie anuntul pe care l-ati facut in ziar,referitor la recursul extraordinar pe care l-a promovat procurorul general la, Curtea Suprema de Justitie, in legatura cu schimbarea calificarii noastre din genocid in complicitate la omor deosebit de grav. Dar de ce am apreciat foarte mult? Pentru ca nu ati dat o stire lapidara ca s-a promovat un recurs extraordinar si ca urmeaza Curtea Suprema sa-si spuna verdictul, ci pentru faptul ca ati mai adaugat un lucru foarte important: s-au aflat complicii şi suntem foarte curioşi să aflăm care sunt autorii... . Asta este foarte important pentru poporul nostru. Este însetat de dreptate, de adevăr şi desigur este foarte bine să afle din ziare acest lucru. Noi ne dăm seama că este un proces deosebit, şi, desigur, i s-a făcut multă publicitate, de aceea eu am vrut să vă remarc acest lucru.
Până la proces rămăsese mai puţin de o lună, iar deţinutul Emil Bobu nu se plângea de viaţa din spatele gratiilor, nici de modul în care aproape fusese pus la zid înainte de pronunţarea sentinţei. Avea grijă doar să vorbească frumos, aşa cum înţelegea el acest lucru, despre magistraţii Curţii Supreme de Justiţie.
Emil Bobu: Sigur, pentru noi, ce pot să vă spun, este foarte greu ca să ne facem acuma o părere prea clară asupra perspectivelor, noi asteptăm şi verdictul pe care o să ni-l dea CSJ pe 25 ianuarie, anul viitor (n.r. 1993). Pentru mine şi pentru cei implicaţi, cea mai mare grijă pe care o avem este ca această Curte Supremă de Justiţie, care sigur îşi are încorporate acolo minţile luminate ale justiţiei româneşti, aşa cum este şi firesc să dea un verdict cât mai drept şi pentru a face şi pe această cale dovada militării pe linia unui stat de drept şi a unei întronări realmente a puterilor legislative ale statului.
Grija de a nu spune vreun cuvânt nepotrivit care să dăuneze recursului a dus discuţia lui Bobu cu reporterul până într-un punct imposibil de prevăzut. Emil Bobu a evitat până în ultima clipă şi să dea vina pe Ceauşescu pentru situaţia în care ajunsese, dar şi să se plângă de ceva. Sigurul lucru care i s-a părut necesar de transmis public a fost... o urare de anul nou pentru ţară şi popor.
Emil Bobu: Vă rog să transmiteţi lucrătorilor care sunt în redacţia dumneavoastră cele mai bune urări şi, cum spun românii, ,,un an fericit” dumneavoastră, famililor dumneavoastră şi celor dragi. Să puteţi să aveţi satisfacţia în anul care vine să oglindiţi în paginile ziarului cât mai multe realizări ale poporului nostru. Să avem satisfacţia să constatăm o reală relansare a economiei naţionale, o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă. Vom fi cu toţii fericiţi când vom constata acest lucru, şi urez aceasta întregului personal al ziarului dumneavoastră.
În cele din urmă, Bobu a dat măsura incapacităţii de a-şi asuma faptul că a fost parte dintr-un mecanism de control politic excesiv. Unul care adusese la disperare ţara şi poporul cărora acum le făcea cu seninătate urări de Anul Nou.
Emil Bobu: Vreau să vă marturisesc că nu înţeleg nici până acum condiţiile concrete ale inculpării noastre. Este foarte greu de înţeles pentru că nu este nevoie să fii jurist, deşi eu am avut satisfacţia să absolv o facultate de drept, dar trebuie să vă spun că unele dintre hotărârile acestea m-au dezorientat, m-au derutat pentru că eu ştiu, totuşi că sunt aici nişte principii foarte clare şi foarte precise în legătură cu vinovăţia, inculparea şi condamnarea cuiva.
A fost eliberat condiţionat pe 18 iunie 1993 şi s-a retras undeva la ţară. Spre deosebire de alţi membri ai camarilei ceauşiste, Emil Bobu a refuzat să mai apară în public.