Analiza va urmări cum, pe baza unor surse reduse numeric, se pot construi nu doar mituri şi legende, dar şi „argumente” ale identităţii unora dintre români. Cele trei pelicule amintite fac parte dintr-un program al PCR care urma să înglobeze, potrivit discursului oficial de la acea dată, toate faptele istorice glorioase ale neamului, fiind cunoscut sub numele de „epopeea naţională”.
Pelicula intitulată Dacii, 1967, în regia lui Sergiu Nicolaescu şi cu un scenariu al lui Titus Popovici şi Jacques Rémy, are o distribuţie mixtă româno-franceză: Pierre Brice, Marie-José, Georges Marchal, Amza Pellea, Mircea Albulescu, Alexandru Herescu, György Kovács, Sergiu Nicolaescu. Filmul ne prezintă o secvenţă temporară a regatului dac în timpul lui Decebal, chiar în perioada expediţiei generalului roman Fuscus, descrisă de istoricul Dio Cassius.Firul epic inaugurat cu Dacii este continuat într-o oarecare măsură de Columna, 1968, peliculă care face însă referire la începuturile procesului de romanizare. Ca şi Dacii, Columna are o distribuţie mixtă: Richard Johnson, Antonella Lualdi, Ilarion Ciobanu, Amedeo Nazzari, Ştefan Ciubotaraşu, Florin Piersic, Amza Pellea,Gheorghe Dinică.Burebista, 1980, este un film distinct aproape din toate punctele de vedere. Un alt regizor, Gheorghe Vitanidis, un alt scenarist, Mihnea Gheorghiu, şi o cu totul altă poveste despre daci, care tind să devină nu numai „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“, ci singurii strămoşi direcţi ai românilor. De această dată, ca să întărească cele spuse mai sus, distribuţia este una exclusiv românească: George Constantin (în rolul lui Burebista), Ion Dichiseanu, Emanoil Petruţ, Alexandru Repan, Ernest Maftei, Ovidiu Iuliu Moldovan, Şerban Ionescu, Ştefan Sileanu.
Cum se transformă regizorul în istoric. Cazul Sergiu Nicolaescu
„În Senatul României, în vara anului 1999, au existat dispute aprinse cu privire la manualele alternative şi la modul în care era prezentată figura lui Mihai Viteazul. Una din vocile cele mai puternice care s-a ridicat împotriva acestor manuale a fost cineastul Sergiu Nicolaescu, care a susţinut totodată veridicitatea filmelor istorice pe care domnia sa le-a regizat. Ceea ce însă dumnealui considera că a atins este o construcţie utopică, pe care nici măcar istoricii nu o mai concep ca posibilă, şi anume «istoria adevărată»”.
Pornind de la acest citat, menţionăm că specia „film istoric” este, prin natura ei, o specie foarte dificilă ca finalizare estetică. Adesea, o singură capcană poate trage după sine eşecul, chiar şi în cazul unor regizori experimentaţi. Publicul este receptiv la acest gen de film, în primul rând pentru că este o altă lume spre care manifestă o curiozitate anume; apoi, cele mai multe filme istorice au o dinamică specifică. Intervine până la un punct elementul educativ (element de care regizorii trebuie să ţină cont) şi apoi empatizarea cu un personaj, care devine reprezentativ pentru o scară de valori. Datorită toturor elementelor prezentate mai sus, filmele istorice se pretează cel mai bine la inocularea unor idei politico-ideologico-civice. Astfel, regizorul şi scenaristul contibuie la formarea unei mentalităţi colective despre un personaj sau eveniment istoric.
Robert A. Rosenstone observă o serie de similitudini între istoric şi regizor. Amândoi posedă hotărâri, atitudini, credinţe şi idealuri care dau culoare şi sens trecutului. Ele par să fie partea cea mai fictivă din toată creaţia, dar şi cea mai interesantă deopotrivă. Oferirea unui context logico-social îndepărtează (pe istoric şi/sau pe regizorul unui film) de la ceea ce înseamnă noţiune pură, document.
La baza filmului, ca de altfel al oricărui produs al imaginarului, Marc Venet identifică doi principali termeni operaţionali: istoria-sursa – semnificantul, informaţia; şi diegeza – conţinutul narativ, universul fictiv (inclusiv deciziile, credinţele, supoziţiile regizorului), nuanţele. Nu doar filmele sunt supuse acestei împărţiri, chiar în relatările anticilor există o proporţie semnificativă de imaginar. Documentele au fost scrise, la un moment dat, de către persoană care, la rândul ei, se afla angrenată într-un sistem social. Relatările despre popoare aflate la marginea lumii cunoscute de ei îi pun în postura de regizori ai unei lumi cvasi-fantastice. Pentru ei, barbarii pot fi deopotrivă asceţi şi desfrânaţi sau nechibzuiţi şi viteji. Proiecţiilor autorilor antici sunt împinse mai departe de cineaştii moderni. Astfel, moartea ritualică a fiului lui Decebal, prezentată în Dacii, face apel la informaţiile privind religia geţilor întâlnite la Herodot (c.484-c. 425 î.Hr.): trimiterea la Zamolxe a celui mai curat dintre tineri prin aruncarea în 3 suliţe - detalii care nu ştim dacă se mai aplicau în timpul lui Decebal (87-106 d.Hr).
Legendele şi faptele eroice, amplificate în cele trei pelicule
Toate cele trei filme amintite mai sus se vor a fi artistice. Din acest motiv, spectatorul ar trebui să ştie căadevărul istoric capătă o valenţă mai degrabă secundară. În afară de cei doi termeni, istoria şi diegeza, materia filmului este completată de expresia care defineşte mediul propriu-zis (imagini, cuvinte, zgomote, muzică). Povestea filmului este locul întâlnirii şi subtilei asociaţii între conţinut şi expresie. Ceea ce se observă la peliculele analizate este că diegeza – universul fictiv – şi expresia artistică ocupă o pondere importantă în însuşi conţinutul povestirii, având adesea o pondere mai mare decât cea ocupată de informaţia propriu-zisă. Compoziţia filmului arată că 2/3 din natura sa aparţine imaginarului; prezentul se amestecă în film cu istoria. Până şi faptul că imaginile sunt create într-un alt loc şi context decât s-au petrecut în realitate conduce la ideea că filmul creează, în primul rând, o lume a sa, despre o lume existentă.
Pentru pelicula Burebista, sursele sunt în principal Geografia lui Strabon, Getica lui Iordanes şi inscripţia de la Dionysiopolis, în vreme ce pentru evenimentele din Dacii şi Columna se găsesc informaţii la Iuvenal – Satire, Criton – Getice, Dio Cassius – Istoria Romana, Iordanes – Getica (despre evenimentele legate de generalul Fuscus), dar şi la monumentul de la Tropaeum Traiani (Adamclisi) şi la Columna lui Traian din Forul de la Roma. Totuşi, se culeg informaţii despre daco-geţi şi din alte surse, surse despre care nu ştim dacă mai erau valabile în secolul lui Decebal şi al lui Burebista.
Continuarea pe historia.ro.
