Mediul privat este lăudat pentru că s-a adaptat foarte repede la condiţiile de criză. La polul opus, statul este prezentat ca exemplu negativ: un aparat bugetar învechit, din ce în ce mai lacom după resursele mediului de afaceri şi incapabil, cel puţin în lipsa voinţei politice, să strângă şi el cureaua. Statul încă refuză să accepte realitatea crizei: nu mai poţi cheltui pe datorie, adică pe deficit bugetar în cazul lui, ca până acum. Comparaţia este cât se poate de corectă. Asta nu înseamnă însă că patronii din România au toţi afaceri rezistente la şocurile de acest gen, ci, din contră, că, de multe ori, evitarea crizei a fost posibilă numai punând lacătul pe uşă.
Viteza de reacţie a mediului privat în faţa crizei nu este, pe termen lung, atât de lăudabilă. Această schimbare nu a venit pur şi simplu. Ea a însemnat 100.000 de firme mici şi mijlocii care au dat faliment în numai jumătate de an, fiind estimată o cifră similară şi în al doilea semestru din 2009. A însemnat disponibilizări masive de angajaţi, explozia restanţelor la bănci şi, în final, prăbuşirea unor pieţe întregi, cum ar fi imobiliarele.
În spatele titlului de glorie al mediului privat privind capacitatea de a face faţă crizei se află un adevăr evident: modelul după care încă se mai fac afaceri în România nu este bun, în sensul adaptării la condiţiile pieţei actuale. Dacă venirea crizei a atras în mod automat falimentul, atunci structura afacerii nu a fost bună.
