Maya a fost o civilizaţie în zona Americii Centrale ce a înflorit între anii 2000 î.e.n. şi 900 e.n., când au dispărut într-un mod misterios. Aceştia au lăsat în urmă o serie de monumente impresionante şi dovezi ale unor cunoştinţe matematice şi astronomice de neegalat în lumea antică.
Una dintre cele mai controversate moşteniri este Calendarul Mayaş, care are o durată completă de circa 26000 de ani şi se termină în 2012 (vezi detalii WIKI). Această dată a dat posibilitatea omenirii să vină cu o serie de ipoteze despre un prezumtiv sfârşit al lumii. Interesant este că mayașii nu au nici un fel de profeţii cu privire la încheierea acestui ciclu.
Printre cele mai cunoscute teorii este cea a Plantei X sau Nibiru. Acest pseudo-corp (sau corpuri) ar trebui să intre în sistemul nostru solar (sau să-şi facă apariţia într-un fel sau altul) în preajma zilei de 21 decembrie 2012. Unii sunt de părere că se va ciocni cu Pământul, iar alţii cred că doar trecerea sa prin SOL va descentra echilibrul newtonian suficient de mult pentru a duce la sfârşitul civilizaţiei umane.
Nibiru nu este o idee nouă şi a fost avansată pentru prima oară de către Philolaus, un filosof grec care a trăit în jurul anului 350 i.e.n. Chiar daca nu avea acelaşi nume atunci, acesta era de părere că Pământul ar trebui să aibă o contra-planetă care păstreze echilibrul. În perioada contemporană, un astronom amator, Zecharia Sitchin, a afirmat că a descoperit în textele sumeriene care descriu creaţia, existenţa a două planete, care s-ar fi ciocnit în trecut, formând Luna, centura de asteroizi de lângă Marte şi Pământul. Nibiru sau ce a mai rămas din planetă, este pe o orbită eliptică foarte mare şi trece periodic, odată la circa 3600 de ani, prin sistemul nostru solar.
O altă teorie la modă este Alinierea Galactică. Mai precis este vorba de parcurgerea sistemului solar a planului ecuatorial galactic, rezultând astfel alinierea Soarelui cu Pământul şi centrul Galaxiei. Este adevărat că sistemul nostru solar trece regulat prin planul ecuatorial al galaxiei. Această trecere durează circa 36 de ani, a început în 1978 şi se va termina în 2017. Trecerea exactă prin centrul ecuatorial al galaxiei s-a făcut însă pe 7 mai 1998.
Inversarea polilor este şi ea o teorie populară. Ideea este că axa de rotaţie nu a fost întotdeauna cea de astăzi şi că nu va rămâne mereu aceeaşi, provocând la un moment dat o schimbare fizică a polilor planetei.
Cel mai important susţinător al acestei teorii a fost Charles Hapgood. Acesta a afirmat, în două cărţi, The Earth's Shifting Crust (care avea prefaţa scrisă de Albert Einstein) şi Path of the Pole, că acumulări de gheaţă la unul dintre poli ar pute destabiliza axa de rotaţie a Pământului, modificare ce putea dura şi 5000 de ani. Indiferent de durată însă, fiecare modificare aduce schimbări climatice majore.
Nici Maximul Solar nu este o ipoteză de ignorat. Întâmplător sau nu, următorul ciclu solar va avea un maxim de activitate în perioada 2011 – 2012, iar maximul solar va fi cel mai puternic din ultimii 400 de ani. S-a dovedit că petele solare, observate încă de pe vremea lui Galileo Galilei, au o legătură directă cu intensitatea maximului solar din ciclul de 11 ani prin care trece Soarele, iar în 2010 se va înregistra un număr maxim de 160±25 de pete solare.
Galaxia Pitică Săgetător se credea, până de curând, că este cea mai apropiată galaxie de Calea Lactee, la o distanţă de doar 70000 de ani lumină. Studii recente au arătat că această galaxie mică a fost devorată încet de către Calea Lactee şi s-ar afla acum la sfârșitul vieţii. Adepţii sfârşitului lumii în 2012 cred că sistemul nostru solar va fi vizitat de rămăşiţe ale acestei galaxii.
Una dintre puţinele catastrofe care nu au legătură cu calendarul maiaş este erupţia unui supervulcan, eveniment „prezis” pentru fatala dată de 21 decembrie 2012.
Ultimul eveniment galactic periculos ar putea fi o emisie puternică de radiaţii gama care ar distruge stratul de ozon şi produce o extincţie în masă. Deşi în Calea Lactee există puţine posibile surse (în jur de 30 de milioane) de radiaţii gama, oamenii de ştiinţă bănuiesc că o asemenea expunere la o explozie de radiaţii gama s-a produs deja în urmă cu 450 milioane de ani, la sfârşitul perioadei Ordovicianului. Un paleontolog de la Universitatea Kansas a arătat că o supernovă la doar 500 de ani lumină, ar putea duce la distrugerea a 50% din stratul de ozon al Pământului.
Dacă vom supravieţui acestor potenţiale catastrofe cosmice şi terestre, nu trebuie să uităm de încălzirea globală, războaie nucleare şi bineînțeles Large Hadron Colider.
