Azi, celulele puşcăriei s-au transformat în file de istorie, pe care turiştii le răsfoiesc cu respiraţia tăiată. Memorialul Victimelor Comunismului din Sighet este primul muzeu din Europa dedicat celor care au fost închişi de vechiul sistem pentru ca aveau curajul să îl infrunte.
Odată ce îi treci pragul, te loveşte un aer rece, apăsător. Simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. Închisoarea a fost construită în 1897. 50 de ani mai târziu, românii deportaţi sau prizonieri de război în Uniunea Sovietică, la repatriere treceau pe aici. După 1948, când comunismul s-a consolidat, Sighetul a devenit o închisoare pentru oponenţii regimului.
Trecem printre chipuri de bărbaţi şi femei, tineri şi bătrani, feţe
surâzătoare sau încruntate. Vieţi curmate în numele unor idei nebune.
La început erau închişi elevi, studenţi şi ţărani. Au urmat apoi
figurile de seamă ale României interbelice. În noaptea de 5 spre 6 mai
1950, peste 100 de foşti demnitari şi alţi oameni importanţi au fost
aduşi aici. Miniştri, politicieni, academicieni, istorici, ofiţeri sau
jurnalişti. Iuliu Maniu şi-a găsit sfârşitul la Sighet.
Cămaşa petic pe petic, bocancii găuriţi şi ciorapii cârpiţi atât de
mult încât sunt aproape destrămaţi...suficient cât să ne imaginăm
mizeria şi suferinţa, fie şi pentru o clipă. Pentru ei, cei închişi, a
însemnat zi după zi, an după an, tinereţea...şi uneori viaţa.
Ioan Ilban avea 17 ani când a fost ridicat de Securitate şi adus cu
forţa aici, fără nicio explicaţie. A fost unul dintre tinerii ţărani
maramureşeni care s-au opus sistemului. "După aproape o lună, tot
de unul singur şi infometat, am împlinit varsta de 18 ani. Nu pot uita
ziua aia, într-adevăr.", îşi aminteşte bărbatul.
Cu timpul, s-a obişnuit cu pereţii reci şi mâncarea proastă. Aerul de
afară îl putea respira zece minute pe săptămână, când aveau voie să
iasă în curte. Cele mai groaznice lucruri nu începuseră încă.
În cei trei ani de detenţie la închisoarea din Sighet şi la alte
puşcării din ţara, Ioan Ilban a cunoscut sute de spirite îngenunchiate: "I-am cunoscut pe toţi, aproape. Au făcut parte din grupul
de rezistenţă din munţii Tibleşului. Aici este tatăl
meu, după arestarea mea, i-a gasit nod în papură ca să îl bage şi pe
tata la închisoare."
De multe ori, tortura avea un singur scop: moartea.
Zeci de deţinuţi politici ai închisorii
din Sighet au fost îngropaţi aici, în Cimitirul Săracilor. Mormintele
nu pot fi însă identificate pentru că gardienii aduceau trupurile
noaptea şi le îngropau pe întuneric.
Paginile despre ororile comunismului poate se vor îngălbeni în timp,
însă - cum spunea Gheorghe Brătianu, "adevărul rămâne, oricare ar fi
soarta celor care l-au servit... "
