„Nu există niciun motiv pentru ca binele să nu învingă răul, cu condiţia ca îngerii să se organizeze la fel de bine cum o face Mafia“. Cuvintele, al căror autor va fi divulgat ceva mai încolo, lovesc ca barosul în coloanele unui templu fragil. Abdicarea de la speranţă nu se petrece în urma unui puseu de fatalism. Ea e doar forma lucidă de adjudecare a realităţii, încredinţarea că răul, aşa cum circulă acum prin venele lumii, nu poate fi îndreptat. Sigur, cine pune alături contingentul angelic şi Mafia riscă să treacă drept apostat sau să fie arătat cu degetul pentru blasfemie. Dar ar fi nedrept să se întâmple aşa, după cum e nedrept că fiecare ins care spune că i‑ar plăcea ca ţara lui să arate mai bine devine instantaneu duşman al poporului.
Există o serie impresionantă de români cărora li s-a imputat lipsa de patriotism fiindcă şi-au dojenit ţara. Lui Caragiale, Ionesco şi Cioran li s-au organizat festivaluri de injurii. „Politicele“ lui Patapievici l-au expus pe autor unui noian de insanităţi. Tenorii de serviciu ai patriotismului au cântat aria calomniei cu acea dezinvoltură pe care nu o poate da decât obişnuinţa. Atitudinea critică nu e bine privită într-o ţară care încă nu s-a debarasat de mitizare şi triumfalism. Reproşul, oricât de îndreptăţit, a ajuns o erezie.
