Prima ediţie Nobel pentru literatură, sub semnul "idealismului" controversat al contelui Tolstoi

Lingvist şi scriitor prin ambiţie, vorbitor a cinci limbi, intenţia lui Alfred Nobel a fost aceea de a institui un premiu pentru "genii", care să le ajute să îşi scrie opera, fără griji materiale. Fiu al unui armator suedez, Nobel a trăit zece ani din viaţă, de la 8 la 18 ani, în Rusia, dar oraşul său de suflet era Parisul.

"Premiul va fi decernat acelei persoane care a creat în câmpul literaturii cea mai distinsă operă cu tendinţă idealistă", era cerinţa primului comitet creat pentru a recompensa valorile din lumea literară dorite de Nobel. Sintagma "tendinţă idealistă" a dat, în cele din urmă, mari bătăi de cap membrilor din comitet, care au decis să îl premieze pe poetul francez Sully Prudhomme, deşi mulţi se aşteptau ca marele laureat să fie Tolstoi.

De ce nu Tolstoi? Istoria literaturii are două răspunsuri: unul romanţat, care spune că Tolstoi ar fi refuzat nominalizarea, spunând, plastic, că "banul este ochiul dracului", iar celălalt, mai pragmatic, care spune că scriitorul rus nici măcar nu a fost nominalizat, negându-i-se, astfel, "idealismul". Cea de-a doua ipoteză, de altfel mai documentată,  pare şi cea mai plauzibilă. Un grup de scriitori şi jurnalişti suedezi, între care şi Selma Lagerloff, s-a constituit într-un comitet de susţinere a lui Tolstoi şi i-au scris acestuia o scrisoare de sprijin, imediat după decernarea premiului. "Vrem să ne exprimăm admiraţia pentru dumneavoastră. Sunteţi pentru noi unul dintre cei mai emoţionanţi poeţi. Am simţit nevoia să vă adresăm scrisoarea, pentru că instituţia responsabilă de acordarea premiului nu reprezintă nici opinia publică şi nici pe cea a scriitorilor", scriau cei 40 de semnatari suedezi.

Începând cu 1902, se pare că numele lui Lev Tolstoi este oficial pus deoparte. Secretarul permanent al comitetului din epocă, Carl David af Wirsén, s-a opus nominalizării lui Tolstoi, din cauza viziunilor politice ale acestuia. Într-un raport înaintat Comitetului, acesta spunea că, dincolo de admiraţia pentru "creaţiile imortale" ca "Război şi pace" şi "Anna Karenina", nu poate legitima teoriile politice ale contelui rus. Wirsén a avut acelaşi succes opununându-se acordării premiului lui Ibsen şi Strindberg.

În corespondenţa desecretizată din 1901, membrii juriului îşi exprimă “marele regret” că premiul nu va ajunge la Tolstoi şi îşi îndreaptă atenţia spre poetul şi filosoful Sully Prudhomme. Din cele 600.000 de coroane suedeze primite, Prudhomme va înfiinţa Premiul de Poezie, acordat de Societatea Oamenilor de Litere, şi va fonda, împreună cu poeţii Jose Maria de Heredia şi Leon Dierx, Societatea Poeţilor Francezi.

Cum ajunge un scriitor laureat Nobel

Până ce un scriitor primeşte Nobelul, se parcurge un întreg traseu ritualic al propunerilor, dezbaterilor şi selectării. Regula majoră este aceea că nimeni  nu se poate auto-propune; în fiecare an, academicieni, asociaţii literare şi foşti laureaţi sunt solicitaţi pentru a întocmi propunerile care, de cele mai multe ori, ajung la un număr foarte mare, de patru, cinci sute de nume. Acesta este lista preliminară, pornind de la care cei patru membri ai juriului alcătuiesc o nouă listă în luna aprilie, intermediară, de 20 de nume, listă care va redusă la doar 5 nume (lista scurtă), în luna mai. Abia după ce lista scurtă este definitivă (şi confidenţială) , ea este supusă dezbaterii altor academicieni, care vor vota în octombrie. Procesul este intens, pentru că sute de mii de pagini de literatură din diverse genuri sunt parcurse, cu ajutorul traducătorilor; aşa, de pildă, a fost acordat Nobelul din 1966 unui polonez, Wislawa Szymborska, după ce un slavist a fost special adus la Academia Suedeză pentru a traduce poemele din poloneză.

Susprinzător, poate, este faptul că mari scriitori au reuşit să primească distincţia după ce au stat pe lista scurtă ani la rând. Hermann Hesse devine laureatul anului 1946, după ce încă din 1929 compatriotul său, Thomas Mann, îl propusese încă din 1931, într-o scrisoare adresată juriului. Ernest Hemingway primeşte Nobelul în 1954, după ce din 1947 juriul a discutat "cazul  Hemingway ". În 1915, Romain Rolland îl propune pentru Nobel pe psihanalistul Sigmund Freud, propunere respinsă de juriu (Freud va primi distincţia 21 de ani mai târziu.)

Nefiind o recunoaştere strictă a valenţelor literare ale unei opere, Nobelul are, totuşi, un impact major pe piaţa de carte. După ce Academia Suedeză anunţă laureatul, editurile încep să comande traduceri şi să pregătească apariţia titlurilor celui distins ca pe un mare eveniment. După ce Orhan Pamuk a devenit laureatul anului 2006, au apărut în limba română, susţinut, aproape toate cărţile semnate de acesta.

Spre deosebire de premiul Nobel, există o serie de alte distincţii literare care dau seama de impactul unei cărţi, nu a unei opere în ansamblu, poate mai semnificante pentru felul în care un autor îşi înscrie stilul şi problematica în literatura lumii. Man Booker Prize, bunăoară, recompensează "cel mai bun roman" scris de un autor din Marea Britanie sau Irlanda (datează din 1969 şi este în valoare de 50.000 lire sterline), iar National Book Award premiază cartea anului (din ficţiune, non-ficţiune, poezie şi debut) în Statele Unite ale Americii (din 1950, în valoare de 10.000 dolari).