Cornel Nistorescu afirmă pentru Cotidianul că "Antonescu este o sumă de locuri comune."
Nu-mi fac o grijă şi nici o dragoste din soarta PNL. Cu totul întâmplător, şi ieri, şi astăzi au venit la moară două subiecte legate de liberali. Cel de ieri îl privea pe Ludovic Orban, personajul de la care gruparea liberală s-ar putea rupe, şi cel de astăzi, legat de Crin Antonescu, personalitatea în care liberalii îşi pun toate speranţele de relansare politică.
Mă tem că, în ciuda aşteptărilor, mult visata revenire va întârzia multă vreme. Crin Antonescu nu are echipă. Cu Ludovic Orban pe post de vicepreşedinte, cu Adriana Săftoiu pe post de strateg, cu Relu Fenechiu prim organizator şi cu Dan Ruşanu pe post de concurent nu se conturează decât o echipă de liga a doua. Oricâte zeci şi sute de ore le-ar fi oferite pe micile ecrane, pe radiouri şi câte pagini-bloc ar cumpăra în ziare, liberalii n-ar creşte spectaculos. Şi asta nu dintr-o limitare intrinsecă doctrinei, ci, pur şi simplu, din lipsă de idei. Este suficient să privim campania electorală a lui Crin Antonescu.
Stelian Tănase aminteşte în Adevărul despre "Zidul Berlinului."
La 24 iunie 1948, Stalin declara blocada Berlinului. Motivul? Era nemulţumit de aplicarea planului Marshall, un fel de drăcovenie americănească, gândea tiranul, care ameninţa să ia înapoi prada de război – popoarele nimerite sub şenilele Armatei Roşii. Până la 9 mai 1949, ruşii au interzis accesul în oraş. Cum era împărţit în zone deţinute de cele patru mari puteri, era clar că Stalin arunca o sfidare de mari proporţii, prin care voia să demonstreze că America e departe, peste ocean, iar tancurile sale au nevoie de doar 24 de ore să ajungă pe Atlantic.
Înfometând populaţia, spera să obţină o capitulare spectaculoasă şi să rămână stăpân pe continent. O Europă sovietizată fusese visul lui Lenin. Lenin credea că trebuia să dea aici un puci, iar oamenii lui să preia puterea, ca prim pas al mondializării aşa-zisei „revoluţii bolşevice“. Mai multe tentative au fost lansate. Fără succes, „dictatura proletariatului“ a rămas numai în paginile Pravdei.
Cristian Tudor Popescu scrie, în Gândul, că Traian Băsescu este "Un negociator al României cu România"
Imaginea împământenită a vaporeanului Băsescu este cea a conducătorului pentru momente de criză - mână forte, sânge rece, cojones etc. El trece drept Cârmaciul care abia aşteaptă furtuna ca s-o călărească. Numai că în roata cârmei pe care cpt. Băsescu o învârte pentru public sunt nişte spiţe putrede care i-ar putea fi fatale electoral. Marea majoritate a crizelor politice înfruntate de dl. Băsescu au fost provocate de dl. Băsescu însuşi. D-sa a pus foc, d-sa a venit să-l stingă, dar nu cu furtunul, ci, de fiecare dată, cu alt foc. Dl. preşedinte nu a rezolvat niciodată o criză care să nu fi fost creaţia lui. De fapt, nu a rezolvat nimic, niciodată, verbul potrivit este a provocat. A creat tensiune, a aţâţat, a umplut pagina întâi a ziarelor şi ediţiile mereu speciale ale televiziunilor.
Mircea Marian dezvălui în Evenimentul Zilei că "Băsescu iar n-are bască!"
Reţeta este simplă: întâi se creează un val de isterie. Breaking News, din trei în trei minute: încă un bolnav! Urmează dezbateri aprinse: n-avem medicamente, dozele de vaccin sunt insuficiente, vor muri 20.000 de români. Dacă îndrăzneşte vreun medic să spună că această formă de gripă s-ar putea să fie mai slabă decât cea obişnuită e trimis la plimbare. E clar, e agentul Cotroceniului.
În sfârşit, după ce s-a instaurat panica, vine şi rândul lui Băsescu. Dacă nu spune nimic, o încasează pentru că nu-l interesează decât realegerea sa. Dacă a convocat CSAT-ul ca să liniştească spiritele, Realitatea TV a organizat imediat o amplă dezbatere pe care a intitulat-o „Băsescu se bagă în toate”.