Un cunoscut profesor universitar de matematică s-a retras din toate comisiile de doctorat, fiindcă, după cum mi-a mărturisit, nu mai are nicio garanţie că tezele nu sunt copiate din vreuna din miile de publicaţii de specialitate din lume.
Plagiatul este un furt intelectual. Legea datează, în România, de
aproape 150 de ani. Aşadar, cea mai mare parte a secolului XIX nu se
pune, cum ar veni. Scriitorii paşoptişti traduceau, prelucrau şi
câteodată copiau opere străine fără să indice de obicei sursa. Aşa au
procedat Negruzzi, Ghica şi alţii. Bălcescu a reluat pagini întregi
dintr-o istorie a Ţării Româneşti scrisă de Florian Aaron, profesorul
său de la „Sf. Sava“.
Unele situaţii sunt amuzante. Într-un roman despre „misterele“
Bucureştilor, George Baronzi, un scriitor postpaşoptist, a copiat
descrierea Capitalei noastre după descrierea Londrei de către francezul
Paul Féval într-un roman asemănător ca factură. Au existat, desigur, şi
acuzaţii de plagiat nefondate. Caragiale şi Davila le-au căzut, între
alţii, victimă. Mai complicat e cazul lui Coşbuc, când plagiatul era
legiferat, învinuit de un profesor de germană conştiincios că a
publicat sub nume propriu poezii ale lui Heine şi alţii, pe care le-a
tradus fidel.
