"Imediat după Revoluţia Portocalie, Kievul a început să pretindă, în mod serios, rolul de lider regional în bazinul Mării Negre. Startul a fost dat de 'Planul Iuşcenko' de reglementare a conflictului transnistrean, care a făcut posibilă relansarea GUAM şi a constituit începutul unei serii de iniţiative venite din partea Ucrainei, orientate spre consolidarea poziţiei sale în regiunea Mării Negre. Momentul-cheie al acestui proces a fost crearea în decembrie 2005 a forumului Uniunii Alegerilor Democratice, chemat să unească statele regiunii Mării Negre, a Mării Baltice şi din Caspica, dar şi summitul GUAM de la Kiev din mai 2006", se arată în articol.
"Însă summitul GUAM a fost punctul culminant în dezvoltarea GUAM. Evoluţia temporară a acestei organizaţii se poate explica mai degrabă prin conjunctura convenabilă decât prin tendinţa reală a statelor membre de a crea o organizaţie viabilă. Tocmai în acestă perioadă toate statele membre ale organizaţiei traversau cea mai bună perioadă în relaţia cu Kremlinul", scrie autorul articolului. În acelaşi timp, organizaţia nu a reuşit să depăşească limitele "clubului celor nemulţumiţi de Rusia", întrucât fiecare ţară încerca să-şi creeze propria linie de relaţii cu Moscova. "Dacă Kievul şi Tbilisi au ales calea confruntării cu Moscova, Baku şi Chişinăul şi-au construit relaţiile în mod pragmatic, încercând să obţină un maximum de beneficii atât din relaţia cu Rusia, cât şi din relaţia cu partenerii GUAM", arată autorul articolului.
"Important este că 'pivotul' care era chemat să consolideze unitatea celor patru ţări din bazinul Mării Negre şi ai Caspicii, prin crearea unui nou traseu de livrare a resurselor energetice către Europa, nu a rămas la stadiul de proiect. Oleoductul Odesa-Brodî nu a devenit, aşa cum se estima, traseul principal de livrare a petrolului caspic în Europa. În consecinţă, în prezent, în regiunea Mării Negre se creează un nou sistem de parteneriat strategic, la temelia căruia este aceeaşi problemă, şi anume accesul la resurse", comentează autorul articolului.
Un exemplu elocvent în acest sens este vizita preşedintelui azer Ilham Aliev în România, consideră el. "Un asemenea pas spune multe, dacă luăm în considerare că Azerbaidjanul este a doua ţară (sic" - n.r.) cu care România a semnat un document de stabilire a unui parteneriat strategic. Prima ţară cu care a semnat un asemenea document a fost SUA", spune autorul comentariului.
La rândul său, România şi-a confirmat poziţia în conflictul din Nagorno-Karabah, preşedintele român Traian Băsescu susţinând integritatea teritorială a Azerbaidjanului. "Deşi România nu poate influenţa considerabil soluţionarea conflictului din Nagorno-Karabah, însuşi faptul susţinerii morale este important pentru Baku", consideră autorul. De asemenea, de importanţă sunt proiectele energetice discutate în cadrul întrevederii, notează publicaţia Cias Pik.
Spre deosebire de Ucraina, Rusia nu reprezintă o problemă serioasă pentru România
Însă, "acordurile cu Baku nu reprezintă singurul succes al Bucureştiului în regiunea Mării Negre. După Azerbaidjan, noul partener al României a devenit Polonia, cu care Kievul întreţine relaţii strategice", scrie publicaţia, referindu-se la întrevederile la nivel înalt şi la acordurile semnate în urma acestora. Astfel, scrie autorul articolului, România treptat adună în jurul său partenerii strategici ai Ucrainei: Polonia, Azerbaidjan, Georgia.... De asemenea, subliniază autorul, victoria forţelor de opoziţie din R. Moldova, printre care sunt şi adepţi ai "reunificării" cu România, va duce la întărirea influenţei ei. Acum este rândul Moscovei, care, deşi formal, rămâne partenerul strategic al Kievului.
"Spre deosebire de Ucraina, Rusia nu reprezintă o problemă serioasă pentru România. Lipsa unor frontiere comune, revendicări teritoriale şi dispute referitoare la subiectele istorice creează condiţii pentru stabilirea unor relaţii pragmatice între Bucureşti şi Moscova", atrage atenţia autorul articolului. "Deşi România acţionează, în general, pe linia politicii SUA de neutralizare a influenţei ruseşti în regiunea Mării Negre, ea mai face şi reverenţe în direcţia Moscovei", adaugă autorul referindu-se la declaraţiile despre proiectele energetice South Stream şi Nabucco.
"Schimbarea partenerilor strategici în regiunea Mării Negre se face în prejama alegerilor prezidenţiale din România, stabilite pentru 22 noiembrie, şi a crizei politice şi economice din ţară", notează publicaţia. De astfel, consideră autorul, conflictul dintre liderii politici de la Bucureşti nu are consecinţe atât de grave ca în Ucraina. Mai mult, între politicienii români există un anumit consens referitor la politica externă a ţării, observă el.
Autorul presupune că subiectul "fraţilor români" de peste Prut şi Dunăre va deveni una dintre "mizele de luptă" în politica externă. În acest sens, în interiorul elitei româneşti, există, de asemenea, un consens. Mai există o altă problemă, scrie autorul cometariului, de care vor trebui să ţină cont candidaţii în alegerile prezidenţiale, şi anume problema minorităţii maghiare.
Astfel, conchide autorul, în perioada alegerilor, "România cel mai probabil nu va uita de Ucraina. Indiferent de luptele politice, diplomaţia română va continua încercările de blocare a lucrărilor pe canalul Dunăre-Marea Neagră. Serviciul diplomatic român este puternic prin tradiţie şi nu depinde atât de mult de zdruncinările din politica internă, precum cel ucrainean. Oricum, concluzia nu este una încurajatoare. În regiunea Mării Negre, se formează noi configurări politice şi economice. Şi România, alături de Turcia, ar putea să pretindă rolul de lider regional, pe care nu l-a putut câştiga Ucraina", scrie Cias Pik.
Kievul cedează României rolul pe care îl revendica în regiunea Mării Negre, scrie presa ucraineană
