Dacă fraţii Coen, autorii filmului „No Country for Old Men” (tradus la noi „Nu există ţară pentru bătrâni”), se înşală şi totuşi se găseşte vreo ţară pentru cei vârstnici, aceea nu e a noastră. Cumva, în România, e aproape o ruşine să fii în vârstă. Se vede şi la televizor. Prezentarea tuturor emisiunilor de ştiri e încredinţată în cel mai bun caz oamenilor de vârstă medie, aparent, credibilitatea inspirată de părul grizonant nefiind aducătoare de rating.
Nu e nevoie să călătoreşti prea mult, e suficient să foloseşti telecomanda pentru a constata că, în celelalte ţări, etatea nu e un impediment. Au şi ei fete decoltate, dar apariţia pe micul ecran la emisiunile informative nu pare condiţionată de numărul anilor acumulaţi. Această particularitate, i-aş zice românească, se regăseşte şi dacă părăsim studiourile de televiziune.
Parcă nicăieri ca la noi bătrânii nu sunt atât de absenţi din domenii în care ar putea performa fără ezitare. În schimb, ne lovim de ei pe stradă sau în transportul comun de suprafaţă la ceasurile dimineţii, fără să ne gândim că, bunăoară în Bucureşti, dacă metroul ar avea staţii mai dese, dotate cu scări rulante funcţionale, oamenii de vârsta a treia şi-ar putea face aprovizionarea mult mai uşor şi ar mai descongestiona celelalte mijloace rezervate, chipurile, celor activi.
