Toamna anului 2009. Într-o hală a Sistemului naţional unic pentru apeluri de urgenţă, târâitul unui telefon sparge tăcerea serii.
„Alo, unuunu- doi?”. „Da, vă rog, în ce problemă?”. „Ăla micu’ a început să tuşească. Nu pare să fie ceva grav, dar fiind târziu, am zis totuşi să vă sun. N-are încă febră, nici nu-i curge nasul, cred că i s-a luat de la o îngheţată...”. „Păi, nu-i mai cumpăraţi, dom’le, îngheţată. Ţara arde şi daţi banii pe prostii? Or fi şi din alea scumpe de la supermarket, care stau cu anii prin congelatoare. De-aia o ducem cum o ducem în ţărişoara asta... În fine, unde lucraţi?”. „Pardon, cum??? La o multinaţională, da’ de ce mă întrebaţi?!”. „A, păi dacă lucraţi în privat, de ce nu-i sunaţi, dom’le, pe particulari şi ne înghesuiţi pe noi? Ăia vin şi repede, bateţi-i pe ei la cap, dacă tot vă dau banii afară din casă”. „Am sunat la urgenţe, e număr public...”.